Soacra mea a insistat să o îngrijească pe fiica mea în fiecare miercuri cât timp eram la muncă – am instalat o cameră ascunsă după ce fiica mea a început să mă evite…
Soacra mea, Paraschiva, s-a oferit să aibă grijă de fiica mea de 4 ani, Bianca, în fiecare miercuri cât timp eram la muncă. Părea o idee grozavă – economiseam bani pe grădiniță și ele două aveau timp să se apropie.
La început, totul părea normal. Dar apoi, Bianca a început să se comporte ciudat. A devenit distantă și spunea lucruri de genul: „Vreau să mănânc doar cu tati, bunica și prietena ei” sau „O iubesc atât de mult pe prietena bunicii!”. Am întrebat-o pe Paraschiva despre asta, dar ea a respins subiectul:
— Oh, știi cum sunt copiii, își imaginează tot felul de lucruri.
Dar Bianca continua să mă evite. Așa că am făcut ceva ce nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi face: am instalat o cameră ascunsă în sufragerie. În acea miercuri, am verificat filmările în pauza de prânz. La început, totul părea în regulă. Apoi, Paraschiva a spus ceva care mi-a făcut stomacul să se strângă:
— Bia, ești pregătită? Prietena noastră va ajunge din clipă în clipă!
— Da, bunico. O iubesc atât de mult!
— Dar îți amintești înțelegerea noastră?
— Da. Nicio vorbă la mami.
Mâinile mi s-au făcut reci. Cine era această „prietenă”? Și de ce era fiica mea instruită să-mi ascundă asta? Nu a trebuit să aștept mult ca să aflu. Soneria a sunat, iar Paraschiva s-a ridicat să deschidă ușa. Sângele mi s-a răcit când am văzut fața femeii care a intrat…
Era Otilia – fosta iubită a soțului meu, cu care nu mai vorbisem de ani de zile, femeia despre care credeam că a dispărut din viața noastră definitiv. Dar acolo era, zâmbind larg, intrând în casa mea ca și cum i-ar fi aparținut.
— Am adus prăjiturile preferate ale Biancăi! — a spus ea vesel, întinzând o cutie.
Paraschiva a zâmbit complice.
— Ce bine că te-ai putut elibera și azi!
Bianca a fugit în brațele Otiliei, iar eu, privind totul de pe ecranul telefonului, simțeam un nod în gât. Niciuna nu îmi spusese nimic. Nimic.
Când am ajuns acasă, nu am zis nimic de cameră. Am așteptat următoarea miercuri. Și din nou, aceeași scenă. Iar în seara aceea, am decis să vorbesc deschis.
— Paraschiva, am văzut cine vine miercurea. Nu înțeleg de ce mi-ai ascuns.
Ea a oftat.
— Pentru că am știut că n-ai fi fost de acord de la început. Dar Bia o adoră. Otilia nu mai e femeia care a fost. E profesoară la un after-school acum. E calmă, echilibrată. A venit doar pentru că fetița o făcea să zâmbească. N-a fost nimic rău. Nimic periculos.
M-am uitat la Bianca, care se juca în colțul camerei, zâmbind. Am înțeles că nu pierdusem nimic. Dar trebuia să fiu prezentă. Deschisă. Și atentă.
După câteva discuții, am acceptat. Iar azi, Otilia e voluntară la grădinița Biancăi. Bianca e din nou apropiată de mine, pentru că am învățat că uneori, adevărul și comunicarea sinceră pot vindeca neîncrederea.
Iar miercurile au devenit zilele preferate ale fiicei mele – și nici eu nu mă mai simt exclusă. Pentru că familia, oricât de complicată ar fi, poate învăța să se asculte. Și să se ierte.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”