Soacra mea a insistat să stea între mine și fiul ei la nunta noastră – nu se aștepta la ceea ce i-am pregătit…
Când m-am logodit cu Eduard, știam că nu mă căsătoresc doar cu el, ci și cu relația lui cu mama sa, Paraschiva. Ea a încercat să controleze totul la nunta noastră – rochia mea, florile, chiar și meniul. Dar nimic nu m-a pregătit pentru ceea ce a făcut în ziua cea mare…
În timp ce eu și Eduard stăteam la masa principală, Paraschiva, îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă (bineînțeles), a tras un scaun și l-a pus între noi.
— Așa! a spus, lăsându-se pe scaun cu un zâmbet satisfăcut. Acum pot să stau lângă fiul meu. Nu aș vrea să pierd niciun moment cu el într-o zi atât de specială.
Am clipit, uimită.
— Paraschiva, aceasta este masa mirelui și a miresei. Trebuie să stăm împreună.
Ea a dat din ochi și a spus:
— Voi fi mereu cea mai importantă femeie din viața lui. Ar trebui să respecți asta.
M-am uitat la Eduard, sperând că el va interveni. El doar a ridicat din umeri:
— E în regulă, iubito. E doar un scaun.
Doar. Un. Scaun. Eram furioasă, dar apoi am făcut o pauză. Furia mea s-a transformat într-un sentiment mult mai util: determinare.
— Știi ceva, Paraschiva? am spus, forțând un ton dulce. Ai perfectă dreptate. Hai să facem cum vrei tu.
Și apoi, m-am dat la o parte și am făcut un apel liniștit. Aveam o idee genială…
În mai puțin de cincisprezece minute, la masă a sosit formația cu care discutaserăm anterior, dar căreia nu le dădusem un program clar. Acum îl aveam.
Au început să cânte „Valurile Dunării” și, așa cum plănuisem, l-am luat pe tatăl meu de braț și am făcut un dans lent, frumos, care a atras toate privirile. Apoi i-am făcut semn și fratelui meu, și nașului, și verișoarei mele – toți bărbații din familie au început să mă invite la dans, rând pe rând, sub privirile Paraschivei, care rămăsese lipită de scaun.
După câteva melodii, l-am văzut și pe Eduard ridicându-se. S-a apropiat de mine, mi-a luat mâna și mi-a șoptit la ureche: — Ai avut dreptate. Scuze că nu am intervenit mai devreme.
Apoi s-a întors spre mama lui și, cu un ton ferm, dar politicos, i-a spus: — Mamă, te iubesc, dar azi e ziua noastră. Te rog să respecți asta.
Paraschiva a încercat un zâmbet amar, dar până la sfârșitul serii a înțeles că, dacă vrea să fie parte din viața noastră, va trebui să se retragă câțiva pași în spate.
Noaptea s-a încheiat cu râsete, dansuri și un sărut sub clar de lună. Iar fotografia de la final, cu mine și Eduard ținându-ne de mână în mijlocul ringului de dans, a fost mai mult decât o amintire: a fost începutul unei vieți în care știam că vom fi o echipă adevărată.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”