Socrul a început să bănuiască ceva ciudat când a observat că nora lui dispare zilnic în pădure, preț de câteva ore. Într-o zi, a decis să o urmărească. Ceea ce a văzut aproape că l-a făcut să țipe de uimire…
— Bătrân nebun! Ce ciuperci, noaptea în pădure?! — a izbucnit Ana, pierzându-și răbdarea. — Ți-ai pierdut mințile? Nu după ciuperci fuge ea, ci ca să se întâlnească cu Nicolae, ăla, prin locuri unde nu-i vede nimeni.
Vasile a împins în lături farfuria cu clătitele neterminate și s-a ridicat de la masă, tulburat.
— Ce vorbe sunt astea, femeie? De unde le scoți?
Ana n-a răspuns. Și-a dus mâinile la față și a început să plângă cu amar.
Vasile a privit-o o vreme în tăcere, apoi a ieșit din casă. Două zile la rând nu a putut scăpa de gândurile care-l chinuiau. Până la urmă, a decis că trebuie să afle adevărul cu ochii lui. Să vadă dacă Elena, nora lui, chiar era în stare de asemenea rușine. Inima i se strângea la fiecare bănuială.
„Oare Elena poate face așa ceva? Nu cred… Dar dacă totuși e adevărat? Ce i-aș spune lui Mihai, băiatul meu?”
A ales un loc potrivit, ascuns, din care să observe ce se întâmplă. A văzut-o pe Elena ieșind din casă de câteva ori, făcând treburi obișnuite prin curte — aducea lemne, uda florile. Nimic suspect.
Dar după un timp, Elena a apărut din nou. De data asta părea că se pregătește să plece undeva. A luat un coș, a pus în el câteva lucruri învelite în ziare și a ieșit grăbită pe poartă, îndreptându-se spre pădure. Mergea repede, iar Vasile abia reușea să țină pasul cu ea. A urmat-o de la distanță, strecurându-se prin crengi și frunze uscate.
Și atunci, dintr-o dată…
…Elena s-a oprit într-o poieniță scăldată de lumină, unde era deja așezat un grup de copii. Fără să știe că e urmărită, a început să scoată din coș pachețele cu gustări, carne la borcan, și o trusă de prim ajutor. Copiii au alergat spre ea cu zâmbete largi.
Vasile, ascuns după un copac, își ținea răsuflarea.
— Bună, copii! — a spus Elena. — Azi învățăm cum să aprindem focul fără chibrituri și cum să identificăm plantele comestibile.
Pe o pancartă improvizată, sprijinită de un copac, scria: „Școala de vară pentru copii din familii nevoiașe – cu Elena”.
Lui Vasile i-au dat lacrimile. Toate bănuielile, toată suferința, tot ce crezuse — se risipiseră. S-a apropiat încet, iar când Elena l-a văzut, a tresărit.
— Tată Vasile! Ce căutați aici?
— Am venit… să-ți mulțumesc, draga mea. Și să-ți cer iertare că n-am avut încredere.
În seara aceea, când s-au întors acasă, Ana l-a privit lung pe soțul ei.
— Ai văzut?
— Am văzut. Și de mâine mă duc și eu cu ea. Poate au nevoie și de un tâmplar bătrân.
Zilele de după au fost pline de lumină, iar Vasile a redescoperit nu doar bunătatea Elenei, ci și o bucurie uitată: aceea de a fi parte din ceva bun.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”