Sub dosar era o foaie albă, simplă, pe care se afla o hârtie cu datorie. Semnată de ea. Valeria a clipit de câteva ori, neînțelegând imediat ce vede. Apoi, pe măsură ce privirea i-a alunecat pe rândurile scrise de mână, obrajii i s-au scurs de culoare. Era recunoașterea datoriei pentru cei 70.000 de lei pe care îi scosese din contul nostru comun fără să-mi spună nimic.
— „Ești nebun?”, a reușit să șoptească.
Am ridicat privirea și am zâmbit scurt.
— „Nu. Doar realist.”
În ultimele luni, descoperisem totul. Nu doar trădarea, ci și golurile din cont, micile minciuni despre cumpărături, bonurile lipsă, banii trimiși „unei prietene”. Îmi luasem timp. Le adunasem pe toate, fără să spun un cuvânt.
Acel act era mai mult decât o dovadă. Era libertatea mea. Valeria s-a prăbușit pe scaun, fără vlagă. Știa că nu mai putea să se ascundă. Dincolo de rușine, se vedea în ochii ei frica — nu de mine, ci de ceea ce urma.
Am inspirat adânc.
— „Mâine dimineață, la notar. Semnăm tot. Casa, mașina, conturile. Tu iei ce e al tău. Eu iau ce a mai rămas din mine.”
— „Te rog… nu face asta…” vocea i se pierduse.
— „Ai făcut-o tu, Valeria.”
Am împins foaia spre ea, împreună cu un pix. Ea a rămas cu privirea pierdută, parcă neînțelegând cum se ajunsese aici. Trecuseră zece ani de căsnicie. Zece ani în care construisem totul pas cu pas. Și acum, între noi nu mai rămăsese decât o tăcere grea și un munte de dovezi.
În timp ce ea privea hârtia, am simțit pentru prima dată că liniștea mea era completă. Nu mai exista furie, doar eliberare.
Valeria a început să plângă, încet, cu suspine scurte, aproape fără sunet. Am vrut să simt ceva — milă, regret, poate chiar ură — dar nu mai era nimic. Doar gol. Am ridicat privirea spre fereastră. Afară ploua mărunt, liniștit. Picăturile se loveau de geam într-un ritm monoton, de parcă și cerul știa că ceva se sfârșea în seara aceea.
— „Nu vreau să te pierd”, a spus ea.
Am zâmbit amar.
— „M-ai pierdut cu mult timp în urmă. Doar că abia acum îți dai seama.”
A luat pixul, a semnat, și pentru prima dată după multă vreme, am simțit că respir. M-am ridicat, am luat dosarul și am pus totul într-o servietă. Apoi am privit-o pentru ultima dată.
— „Să ai grijă de tine, Valeria.”
Am ieșit în ploaie. Aerul rece mi-a tăiat fața, dar era curat, proaspăt. Nu mai simțeam povara din piept.
Am mers pe jos, fără direcție, doar eu și pașii mei pe asfaltul ud. Mă gândeam la toți anii pierduți, la tot ce am dat din mine pentru o dragoste care nu m-a mai iubit de mult.
Dar undeva, între zgomotul ploii și lumina slabă a felinarelor, am simțit că viața mea abia începe. Nu cu furie, nu cu ură, ci cu o liniște nouă — aceea a unui om care a învățat să-și pună punctul exact acolo unde alții ar fi pus o virgulă.
Poate că durerea va mai rămâne o vreme. Poate că amintirile vor mai înțepa din când în când. Dar în seara aceea, am ales să nu mai fiu victima unei povești murdare.
Am ales să fiu omul care închide ușa, iese în ploaie și merge mai departe, chiar dacă nu știe încă încotro. Și pentru prima dată după mult timp, am zâmbit sincer.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.