Soțul meu a dispărut acum zece ani. Fără să lase un bilet, fără un cuvânt de rămas-bun… pur și simplu a plecat. M-a lăsat singură, copleșită de datorii, cu un copil mic în brațe.
Din acel moment, am muncit neîntrerupt, zi și noapte, adunând fiecare leu pentru a-i putea oferi fiului meu o viață decentă. Am început să cred că lucrurile se așază, că reușesc, în sfârșit, să mă redresez.
Dar apoi, pe neașteptate… S-A ÎNTORS.
Lucram într-un schimb scurt la un magazin alimentar când l-am văzut. Părea o umbră din trecut, apărută de nicăieri. Întâlnirea noastră a fost plină de tensiune… dar nici nu bănuiam ce urma.
Mai târziu în acea zi, patronul magazinului a apărut deodată. A verificat încasările și a constatat că lipsea o sumă.
Și-a continuat cercetarea și… a descoperit banii ASCUNȘI ÎN DULĂPIORUL MEU! În clipa aceea am înțeles cine era responsabil.
Am fost concediată pe loc, dar adevărul e că… ACEEA NU A FOST CEA MAI DUREROASĂ PARTE.
Pentru că dimineața următoare, cineva a bătut la ușă.
Am deschis ezitând. În prag stătea un bărbat în costum închis, cu o privire sobră, ținând în mână o legitimație. Era polițist. Întrebările lui au fost directe: dacă fusesem vizitată recent de cineva din trecut. Dacă cunosc un anume „Adrian Popescu”. Mi s-a strâns inima.
Am povestit tot ce s-a întâmplat. Cum a reapărut. Cum au dispărut banii. Cum am fost concediată. Am înmânat și înregistrarea camerei de supraveghere de la magazin, pe care o salvasem pe telefon – o copie pe care o cerusem imediat, instinctiv. În ea, se vedea clar cum intrase în zona personală în lipsa mea.
Peste o săptămână, am primit un telefon: fusese prins încercând aceeași metodă într-un alt magazin. Fura, apoi dădea vina pe angajați. Nu era prima dată.
Mi s-a cerut să merg să dau declarații. Am făcut-o. Dar mai mult decât atât, cazul a ajuns în presă. O jurnalistă, impresionață de povestea mea, a vrut să-mi ia un interviu. Am fost reticentă, dar am acceptat. M-am gândit că poate, de data asta, tăcerea nu mai e o soluție.
După difuzare, am primit un mesaj de la un domn în vârstă care deținea un atelier de croitorie. Fusese impresionat de curajul meu și mi-a propus să lucrez pentru el. Aveam experiență în cusut – o moștenire de la mama – și am acceptat. Am început ușor, câteva ore pe zi, apoi din ce în ce mai mult.
Fiul meu, acum adolescent, era mândru de mine. Am reușit să ne mutăm într-o locuință mai bună, iar în fiecare dimineață ne beam ceaiul împreună, privind spre fereastra unde răsărea soarele.
Adrian? Nu ne-a mai căutat niciodată. Dar nici nu mai era nevoie. Viața noastră mergea înainte. Iar pentru prima dată după mulți ani, am simțit că viitorul ne aparține cu adevărat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”