Soțul meu a plecat într-o delegație, iar eu am spart din greșeală cactusul lui preferat. Ce am găsit în interior m-a lăsat fără suflare…
Soțul meu, Andrei, a plecat într-o delegație de serviciu la Cluj-Napoca pentru o lună. Lucrează la o firmă mare de construcții, iar astfel de plecări sunt ceva obișnuit pentru el. Mă obișnuisem deja cu lipsa lui, deși mereu îi simțeam lipsa acasă.
Cum rămăsesem singură, am decis să fac o mică schimbare în sufragerie. De mult îmi doream să rearanjez mobila și să dau camerei un aer mai proaspăt, dar Andrei era genul care nu suporta schimbările. Mai ales când venea vorba de colecția lui de cactuși.
Pe pervazul din dormitor, avea o linie întreagă de ghivece cu plante înțepătoare. Le îngrijea cu o grijă pe care, recunosc, o invidiam uneori. Le ștergea, le uda, le întorcea după lumină. Însă unul dintre ei era clar preferatul lui.
Un cactus mare, cu formă impunătoare și ace lungi și rigide. Îi spunea „Colonelul”. Îl cumpărase acum trei ani dintr-un târg și, de-atunci, devenise aproape o obsesie. La fiecare plecare îmi lăsa notițe despre cum să îl îngrijesc, câtă apă să-i pun și când să îl rotesc.
În acea dimineață, am început mutarea mobilei. Am tras cu greu comoda grea de lemn masiv spre fereastră. Când am terminat, m-am uitat mulțumită la rezultat – părea mai luminos totul.
Dar apoi mi-am dat seama că florile și cactușii, care acum se aflau chiar deasupra comodei, ar fi fost o capcană dureroasă de fiecare dată când deschideam sertarele.
Așa că m-am apucat să le mut. Cu răbdare, una câte una, le-am luat și le-am așezat mai spre marginea ferestrei. Când am ajuns la „Colonelul”, am ezitat. Era mare, greu și mereu îmi fusese frică să îl ating. Am pus mănușile de grădinărit, l-am prins cu ambele mâini și l-am ridicat atentă.
Doar că, în timp ce făceam câțiva pași, am alunecat pe un colț de covor și ghiveciul mi-a scăpat. A căzut cu zgomot, spărgându-se în bucăți pe parchet.
În liniștea care a urmat, am simțit cum îmi trece un fior pe șira spinării. M-am apropiat încet să adun cioburile… dar atunci am văzut ceva care nu avea ce să caute acolo.
Printre rădăcinile uscate și bucățile de lut, am zărit o mică cutie metalică, ruginie, înfășurată într-o bucată de pânză. Am întins mâna cu grijă și am desfăcut-o. Înăuntru… erau scrisori. Zeci de bilețele scrise de mână, toate de către Andrei.
„Pentru când nu voi fi lângă tine.”
„Pentru zilele în care ai nevoie să-ți amintești cât de mult însemni pentru mine.”
„Pentru momentele în care îți va fi dor.”
Am citit prima scrisoare tremurând. Era din ziua în care ne mutasem împreună. Îmi spunea că, deși nu era priceput la gesturi romantice, mă iubea cu toată ființa lui. Cactusul era doar un pretext – un mod de a ascunde acolo gânduri și amintiri, în caz că… se va întâmpla ceva neașteptat.
Când s-a întors din delegație, nu i-am spus imediat ce descoperisem. L-am așteptat cu o masă caldă, apoi i-am întins scrisorile. A zâmbit și a roșit, cum rar îl văzusem.
— N-ai fi trebuit să le găsești acum, mi-a spus, în timp ce mă lua în brațe. Dar mă bucur că le-ai citit.
De-atunci, cactusul a fost înlocuit. Dar cutia aceea a rămas mereu într-un sertar special, alături de scrisori noi, pe care le adăugăm amândoi, din când în când.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”