Soțul meu se plângea că mă odihnesc prea mult ca mamă a patru copii, așa că ne-am schimbat rolurile pentru câteva zile
De zece ani, mi-am dedicat complet viața creșterii copiilor. Obișnuiam să visez la o carieră de succes, dar acum sunt o mamă mândră de patru copii. Nu mă înțelegeți greșit. Îmi iubesc copiii, dar oboseala este reală. Orice mamă va înțelege — este o muncă cu normă întreagă.
Eu și soțul meu, Horațiu, aveam o înțelegere: el aducea banii în casă, iar eu mă ocupam de copii și de gospodărie. Așa stabilisem și niciodată nu m-am plâns.
Dar, în ultima vreme, Horațiu a început să facă tot mai multe comentarii legate de faptul că „nu fac nimic toată ziua” și cât de „leneșă” sunt. Picătura care a umplut paharul?
I-am cerut să-mi ia ceva de pe raftul de sus, iar el a izbucnit, spunând că este singurul care aduce bani în casă și cât de obosit este, în timp ce eu doar „mă relaxez” acasă. Am rămas fără cuvinte.
Așa că i-am propus calm să facem schimb pentru câteva zile — el să rămână acasă în rolul de „casnic”, iar eu să merg la biroul lui. Convins că el câștigase, Horațiu a acceptat.
Luni dimineață, mi-am luat mapa, am îmbrăcat un costum simplu și am plecat spre birou, în timp ce Horațiu rămânea acasă în pijamale, cu o listă lungă de sarcini: pregătirea micului dejun, îmbrăcarea celor mici, dusul la grădiniță și școală, curățenie, spălat, gătit, teme, joacă, baia de seară… tot tacâmul.
Prima zi a trecut, iar când m-am întors acasă, l-am găsit în bucătărie, prăbușit pe un scaun, cu o privire epuizată. Mâncarea era parțial arsă, doi dintre copii se certau în sufragerie, iar cel mic plângea neconsolat.
— Nu am avut timp să respir, mi-a spus el, uitându-se la mine cu sinceritate.
— A fost doar o zi, i-am răspuns zâmbind blând.
În următoarele zile, Horațiu a continuat provocarea. A încercat din răsputeri să facă față, dar se vedea clar: era copleșit. A recunoscut că nu și-a imaginat niciodată câtă muncă fizică, răbdare și organizare presupune rolul meu de acasă.
Vineri seara, după ce copiii au adormit, mi-a adus o cană cu ceai și mi-a spus, cu o sinceritate pe care nu o mai auzisem de mult:
— Îmi pare rău că te-am judecat. Nu doar că muncești enorm, dar o faci cu dragoste, zi de zi. Ești incredibilă.
Din acea zi, Horațiu n-a mai făcut niciun comentariu răutăcios. Din contră, a început să se implice mai mult, să aprecieze eforturile mele și, mai ales, să fie recunoscător. Iar eu, chiar dacă n-am reluat cariera visată, știu că am cel mai important „job” din lume — și că, în sfârșit, e văzut și respectat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”