Văzându-mi soțul cu amanta, am divorțat de el fără să-i spun despre sarcina mult așteptată. Însă, după ani, la o întâlnire întâmplătoare, el a văzut în telefonul meu această fotografie…
Cafeaua pe care Valentina o comandase în cafeneaua gării era una obișnuită, instant, tip „trei în unu”. Nu-i plăcea genul acesta de băutură, dar cel puțin era fierbinte și dulce, exact ce avea nevoie în acel moment. Ținând cana fierbinte în mâini, zâmbi pentru sine.
Iată cum se întâmplă. Chiar astăzi, 14 februarie, se afla din nou în acest orășel și, din întâmplare, s-a ciocnit lângă centrul comercial, unde venise cu treburi, cu Victor, fostul ei soț. Iar de la acea zi care îi întorsese viața cu susul în jos, trecuseră exact șapte ani…
— Valentina, salut! — vocea lui Victor suna, poate, prea firesc pentru o astfel de întâlnire neașteptată.
— Salut! — răspunse ea, încercând să-și păstreze calmul.
— Ești aici cu treburi?
— Cu treburi? Da, exact.
— Cum ești? Cum îți merge? Unde locuiești acum?
Ea răspundea la întrebările lui, mirându-se de propria voce, care suna atât de calm. Doar o singură dată a scăpat o informație din neatenție, probabil din cauza confuziei — i-a spus orașul în care locuia acum.
Victor i-a propus să se oprească la cea mai apropiată pizzerie, dar Valentina a refuzat, invocând lipsa de timp. Doar ultima întrebare a prins-o puțin nepregătită:
— Nu regreți că nu m-ai iertat atunci? — întrebă Victor, cu o voce mai joasă decât până atunci.
— Nu mă așteptam să te mai întâlnesc, — spuse ea, încercând să curețe petele de pe fustă cu șervețele de hârtie. Încercarea era inutilă, așa că Valentina, scuzându-se, plecă spre toaletă, luându-și poșeta cu ea.
În tot acest timp, uitase complet de telefonul care rămăsese pe măsuță. După vreo zece minute, când își mai limpezise gândurile, Valentina se întoarse. Și… nu-l mai recunoscu pe Victor.
Stătea palid la masă, cu buzele tremurânde, ținând în mâini telefonul ei, care suna insistent cu o melodie stridentă. Pe ecran se afla…
…o fotografie cu un băiat de vreo șase ani, zâmbind larg, cu ochii verzi identici cu ai lui Victor. Purta o cămașă albă și un papion mic, iar în spate se zărea o prăjitură aniversară cu lumânări.
Victor ridică privirea și șopti, aproape fără glas:
— E al meu?
Valentina încremeni. Nu plănuise niciodată să-i arate. Dar în acel moment, ceva în ea s-a înmuiat. Se așeză încet în fața lui, luându-și telefonul cu grijă.
— Da. E băiatul nostru. Se numește Andrei.
Victor închise ochii câteva secunde și, când îi deschise din nou, avea lacrimi în colțul ochilor. Nu spuse nimic pentru câteva momente, apoi își drese vocea:
— Pot să-l cunosc?
După o tăcere scurtă, Valentina încuviință cu o mișcare subtilă a capului. În acel moment, toate reproșurile, toate rănile trecutului, păreau că se estompau în fața unei șanse noi.
În săptămânile care au urmat, Victor a venit în orașul unde locuia Valentina. L-a cunoscut pe Andrei, și din prima clipă s-au plăcut reciproc. N-a fost ușor, dar au construit o relație. Nu una perfectă, dar una sinceră.
Iar în ziua în care Andrei a spus pentru prima dată „Tati, vino să vezi ce am desenat!”, Valentina a înțeles că făcuse ce era mai bine. Nu pentru trecut. Ci pentru viitor.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”