Vecinul m-a ajutat cu robinetul și m-am dus să-i înapoiez cleștele uitat

În holul apartamentului lui Igor, atârnată pe peretele din față,

se afla o fotografie înrămată. Dar nu era o fotografie obișnuită – era o imagine a Cristinei,

fotografiată din profil în timp ce stătea pe o bancă în parcul de lângă bloc. În fotografie, ea citea o carte, complet inconștientă că cineva o fotografia.

Genunchii Cristinei au cedat sub ea, și s-a sprijinit de tocul ușii pentru a nu se prăbuși. Persoana care deschisese ușa nu era Igor, ci o femeie în vârstă, probabil în jurul vârstei de șaizeci de ani, cu părul cărunt strâns într-un coc.

„Pot să te ajut cu ceva, draga mea?” întrebă femeia cu un zâmbet cald.

Cristina nu putea să-și dezlipească privirea de la fotografie. „Eu… îmi pare rău, cred că am greșit apartamentul,” bâigui ea, încercând să-și recapete compozitura. „Căutam apartamentul 27, al lui Igor.”

Femeia păru confuză. „Igor? Nu locuiește nimeni cu acest nume aici. Eu sunt singura locatară a acestui apartament de peste zece ani.”

Un val de frică o cuprinse pe Cristina. Dacă Igor nu locuia aici, atunci cine era bărbatul care o ajutase noaptea trecută? Și mai important, de ce exista o fotografie cu ea pe peretele acestui apartament?

„Această fotografie…” începu Cristina, arătând spre rama de pe perete.

Femeia se întoarse pentru a privi poza și zâmbi nostalgic. „Ah, ea este fiica mea, Ileana. Seamănă cu tine foarte mult, nu-i așa? A murit acum cinci ani într-un accident de mașină.”

Cristina simți cum i se întoarce stomacul pe dos. Fata din fotografie nu era ea – dar semăna atât de mult încât, la prima vedere, era aproape imposibil să le deosebești.

„Îmi pare foarte rău,” murmură Cristina, încă încercând să proceseze situația. „Credeam… am venit să returnez acest clește unui vecin pe nume Igor, care m-a ajutat aseară cu o țeavă spartă.”

Femeia privi cleștele din mâna Cristinei cu o expresie ciudată. „Este cleștele soțului meu,” spuse ea încet. „A murit în urmă cu doi ani. Nu l-am atins de atunci. Era în cutia lui de scule din debara.”

Un fior rece străbătu spatele Cristinei. „Este imposibil,” șopti ea. „Cineva a venit la apartamentul meu aseară. S-a prezentat ca fiind Igor, locuitor al apartamentului 27.”

Femeia păli vizibil. „Draga mea, ești sigură că nu ai visat? Pentru că apartamentul meu este 27, iar eu sunt singura persoană care locuiește aici.”

Cristina simți cum panica începe să o copleșească. „Vă jur, a fost acolo. Un bărbat înalt, în jur de treizeci de ani, cu păr șaten și ochelari. A reparat țeava din baia mea.”

Expresia femeii se schimbă brusc, încremenind. „Soțul meu era instalator,” spuse ea încet. „Și fiul nostru, Andrei, ar fi avut treizeci de ani acum. A dispărut când avea douăzeci și cinci. Poliția nu l-a găsit niciodată.”

Cristina simți cum respirația i se oprește în gât. Mâna îi tremura în timp ce ținea cleștele. „Pot… pot să vă arăt o fotografie a bărbatului care a venit la mine? Am făcut una când a reparat țeava, pentru grupul de chat al blocului.”

Femeia dădu din cap, cu ochii plini de speranță și teamă în același timp. Cristina scoase telefonul și deschise galeria foto, căutând imaginea pe care o făcuse noaptea trecută. Când o găsi, întoarse telefonul spre femeie.

Bătrâna privi ecranul, iar lacrimile începură să-i curgă pe obraji. „Andrei,” șopti ea, ducându-și mâna la gură. „Este Andrei al meu.”

Cristina era acum complet derutată și speriată. „Dar cum… cum este posibil? Cum a intrat în apartamentul meu? Cum știa despre țeava spartă?”

Femeia, cu mâinile tremurânde, o invită pe Cristina să intre. „Te rog, intră. Cred că amândouă avem nevoie să stăm jos pentru această conversație.”

Apartamentul era cald și primitor, dar plin de fotografii de familie. Pe măsură ce trecea prin hol, Cristina observă mai multe imagini ale bărbatului care o ajutase – Andrei, nu Igor – în diferite etape ale vieții sale. Era inconfundabil același bărbat.

Se așezară în bucătărie, unde femeia – care se prezentă ca fiind Elena Popescu – turnă două cești de ceai.

„Andrei a dispărut acum cinci ani,” începu Elena, privind în ceașcă. „Era inginer la aceeași companie de construcții care a renovat acest bloc. Într-o zi, nu s-a mai întors acasă de la serviciu. Mașina lui a fost găsită abandonată lângă un lac la marginea orașului, dar pe el nu l-au găsit niciodată. Poliția a presupus că s-a înecat, dar corpul său nu a fost recuperat niciodată.”

Cristina ascultă, încercând să găsească o explicație logică pentru ceea ce se întâmpla. „Dar cum ar fi putut să ajungă în apartamentul meu aseară? Cum ar fi știut că am nevoie de ajutor?”

Elena se uită la ea cu o privire intensă. „Când Andrei a dispărut, au existat… zvonuri. Colegii lui spuneau că descoperise ceva în timpul renovării blocului, ceva ce nu ar fi trebuit să vadă. Documente care sugerau că materialele folosite erau sub standardele de siguranță.”

„Credeți că… cineva i-a făcut rău din cauza asta?” întrebă Cristina, simțind un nod în stomac.

„Am crezut asta mult timp,” răspunse Elena. „Dar acum nu mai știu ce să cred.” Femeia se ridică și se duse la un sertar, de unde scoase un jurnal. „În ultimele luni, am început să visez foarte des cu Andrei. În vise, îmi spunea că este încă aici, că veghează asupra blocului, că încearcă să protejeze oamenii care locuiesc în el.”

Cristina se cutremură. Acest lucru depășea orice logică, orice explicație rațională. „Deci credeți că spiritul lui Andrei… m-a ajutat aseară?”

Elena deschise jurnalul și îi arătă Cristinei o pagină. Pe ea era schița exactă a băii Cristinei, cu o notă despre țeava defectă care ar putea ceda în viitor. Data notei era de acum trei săptămâni.

„Am visat că îmi arăta această schemă,” spuse Elena încet. „Mi-a spus că o vecină va avea probleme cu această țeavă în curând. Am crezut că delirez, că durerea pierderii lui mă face să văd lucruri. Dar am desenat ce mi-a arătat în vis.”

Cristina se uită la schiță, apoi își scoase din nou telefonul și deschise o fotografie a băii sale. Era identică cu schița.

„Dar cum…” începu ea, însă Elena o întrerupse.

„După ce a dispărut Andrei, lucrurile ciudate au început să se întâmple în bloc. Vecinii raportau că problemele tehnice erau reparate peste noapte. O femeie de la etajul cinci a spus că cineva a salvat-o când a rămas blocată în lift. Un bărbat de la parter a susținut că un străin l-a avertizat să-și evacueze familia cu câteva minute înainte ca o conductă de gaz să explodeze. De fiecare dată, descrierea era aceeași – un bărbat înalt, cu păr șaten și ochelari. Nimeni nu știa cine este sau unde locuiește.”

Cristina stătea nemișcată, încercând să accepte implicațiile a ceea ce auzea. „Dar… cleștele? Este real, îl am aici.”

Elena luă cleștele și îl examină. „Era cleștele preferat al soțului meu, Constantin. A fost și el inginer, ca Andrei. I l-a dat lui Andrei când acesta a terminat facultatea.”

„Și cum a ajuns în apartamentul meu?”

Elena clătină din cap. „Nu știu. Este la fel de imposibil ca și faptul că ai văzut un bărbat care a dispărut acum cinci ani. Dar semnificația acestui clește… este instrumentul cu care un tată i-a transmis cunoștințele sale fiului. Este un simbol al continuității, al îngrijirii, al protecției.”

În acel moment, ambele femei tresăriră la auzul unui zgomot din hol – ca și cum cineva ar fi deschis ușa de la intrare. Elena se ridică rapid și se îndreptă spre sursă, urmată de Cristina. Dar holul era gol. Ușa de la intrare era închisă și încuiată.

Totuși, ceva se schimbase. Pe peretele unde atârna fotografia Ilenei, apăruse acum o nouă fotografie – una cu Andrei zâmbind, stând lângă o țeavă reparată într-o baie care semăna izbitor de mult cu cea a Cristinei.

Elena se apropie tremurând și atinse rama fotografiei. „Nu era aici înainte,” șopti ea.

Cristina se uită la ceas – era exact aceeași oră la care venise „Igor” în noaptea precedentă să o ajute.

„Cred că fiul dumneavoastră încă veghează asupra acestui bloc,” spuse Cristina încet. „Și, dintr-un motiv oarecare, a ales să mă ajute pe mine aseară.”

Elena dădu din cap, cu lacrimi în ochi. „Ai spus că semeni foarte mult cu Ileana, fiica mea. Poate… poate că aceasta este conexiunea. Poate că te-a văzut și a crezut pentru o clipă că sora lui este aici.”

„Sau poate că pur și simplu a vrut să ajute pe cineva la nevoie,” adăugă Cristina blând, „așa cum ar face orice inginer cu principii care își respectă meseria.”

Ele stătură în tăcere pentru un moment, contemplând misterul care le unise. Elena privea fotografia nou apărută, atingând-o cu vârfurile degetelor, ca și cum ar fi putut să simtă prezența fiului ei prin sticlă și hârtie.

„Aș vrea să vii să mă vizitezi din când în când, dacă nu te deranjează,” spuse Elena în cele din urmă. „Cred că… cred că lui Andrei i-ar plăcea asta.”

Cristina zâmbi și strânse mâna bătrânei. „Voi veni. Și poate, data viitoare când voi avea o problemă cu instalația, poate că Igor – adică Andrei – va veni din nou. Și de data asta, îi voi mulțumi cum se cuvine.”

Când Cristina se pregătea să plece, observă ceva pe masa din hol – un mic creion de tâmplărie, uzat de la utilizare îndelungată. Nu era acolo când intrase. Îl arătă Elenei, care zâmbi printre lacrimi.

„Era al lui Andrei,” spuse ea simplu. „Îl purta mereu în buzunarul de la cămașă.”

Cristina îl luă și îl puse cu grijă în buzunar. În timp ce se îndrepta spre ușă, simți un curent ușor de aer rece pe ceafă, ca o atingere fugară a unei prezențe invizibile. Nu era o senzație înfricoșătoare – dimpotrivă, era reconfortantă, ca o promisiune tăcută de protecție.

„La revedere, Andrei,” șopti ea în aerul gol al holului. „Și mulțumesc pentru ajutor.”

Pe măsură ce urca scările spre apartamentul său, Cristina se gândi la toate coincidențele stranii care o aduseseră în situația aceasta. O țeavă spartă, un vecin misterios, un clește uitat… toate aceste lucruri aparent banale se împletiseră pentru a dezvălui o poveste mult mai profundă despre legăturile nevăzute care conectează oamenii, chiar și dincolo de bariera dintre viață și moarte.

În apartamentul său, Cristina puse creionul de tâmplărie pe masa din bucătărie și privi spre țeava reparată. De acum înainte, va privi blocul în care locuia cu alți ochi – nu doar ca pe o clădire de beton și oțel, ci ca pe un loc unde, poate, un suflet bun continuă să vegheze, protejând pe cei care au nevoie de ajutor.

Iar dacă, uneori, în nopți liniștite, va auzi pași pe hol când nu este nimeni acolo, sau dacă o unealtă va apărea exact când are nevoie de ea, va ști cine este îngrijitorul tăcut al blocului – bărbatul care se prezentase simplu drept „Igor, de la 27″.