Zina nu văzuse niciodată lumea, dar îi simțea cruzimea cu fiecare respirație. Se născuse oarbă într-o familie care prețuia frumusețea mai presus de orice.
Cele două surori ale ei erau admirate pentru ochii lor pătrunzători și siluetele grațioase, în timp ce Zina era tratată ca o povară, un secret rușinos ținut în spatele ușilor închise.
Mama ei a murit când avea doar cinci ani, iar de atunci, tatăl ei s-a schimbat: a devenit rece, ranchiunos și crud, mai ales cu ea. Nu-i rostea niciodată numele. Îi spunea „fata aia”.
Nu o voia la masă în timpul meselor de familie și nici afară când veneau musafiri. O considera un blestem, iar când a împlinit douăzeci și unu de ani, a luat o decizie care i-a sfărâmat și puținul suflet rămas.
Într-o dimineață, a intrat în mica ei cameră, unde stătea liniștită, pipăind paginile unui roman vechi în alfabetul Braille, și i-a pus pe genunchi o bucată de material împăturită.
— Mâine te măriți, a spus sec.
Zina a încremenit. Cuvintele nu aveau sens. Să se mărite? Cu cine?
— E un sărman de la biserică, a continuat tatăl ei. Tu ești oarbă. El e sărac. Se potrivesc lucrurile.
Voia să țipe, dar nu a reușit. Nu avea de ales. Tatăl ei nu-i oferise niciodată vreo opțiune.
S-a căsătorit a doua zi, într-o ceremonie grăbită și lipsită de suflet. Nu i-a văzut chipul, desigur, și nimeni nu i l-a descris. Tatăl ei a împins-o spre bărbat și i-a spus să-l ia de braț.
A ascultat, ca o umbră în propriul trup. Toți chicoteau pe la colțuri — „Fata oarbă și sărmanul”.
După ceremonie, tatăl ei i-a dat o geantă mică cu câteva haine și i-a împins-o bărbatului.
— Acum e problema ta, a spus și a plecat fără să privească în urmă.
Bărbatul, care se numea Ionuț, a condus-o în tăcere pe drum. Nu a rostit nimic vreme îndelungată. Au ajuns la o colibă dărăpănată, la marginea satului. Mirosea a pământ umed și fum.
— Nu e cine știe ce, a spus Ionuț cu blândețe. Dar aici vei fi în siguranță.
Ea s-a așezat pe un preș vechi din interior, abținându-și lacrimile. Aceasta era noua ei viață. O fată nevăzătoare, măritată cu un necunoscut, într-o colibă făcută din lut și speranță.
Dar în noaptea aceea s-a întâmplat ceva neașteptat.
Ionuț i-a pregătit ceaiul cu gesturi atente. I-a oferit pătură lui și a dormit la ușă, ca un paznic care-și protejează regina. I-a vorbit cu blândețe — a întrebat-o ce povești îi plac, ce vise are, ce gusturi o fac să zâmbească. Nimeni nu o întrebase vreodată asta.
Zilele s-au transformat în săptămâni. Ionuț o însoțea în fiecare dimineață la râu, descriindu-i soarele, păsările și copacii cu atâta poezie, încât începea să simtă că le vede prin cuvintele lui.
Îi cânta în timp ce spăla rufe și îi spunea povești despre stele și lumi îndepărtate, seara. A râs pentru prima oară după ani de tăcere. Inima ei a început să se deschidă. Și în acea colibă simplă, s-a petrecut ceva minunat — Zina s-a îndrăgostit.
Într-o după-amiază, când îi căuta mâna, l-a întrebat:
— Ai fost mereu sărman?
El a ezitat. Apoi a spus, cu voce joasă:
— Nu am fost mereu așa.
Dar nu a mai adăugat nimic. Și ea nu a insistat.
Până într-o zi.
A mers singură la piață să cumpere legume. Ionuț îi oferise instrucțiuni clare, iar ea memorase fiecare pas. Dar, la jumătatea drumului, cineva i-a apucat brusc brațul.
— Ratare oarbă! — a scuipat o voce.
Era sora ei. Adina.
— Încă trăiești? Încă te prefaci că ești nevasta acelui nenorocit?
Zina a simțit cum lacrimile îi urcă în ochi, dar a rămas dreaptă.
— Sunt fericită, a spus.
Adina a izbucnit în râs.
— Nici nu știi ce-i aia. Ești o pierdere. Așa ai fost mereu.
Apoi i-a șoptit ceva care a lovit-o ca un cuțit:
— Nu e sărman. Zina, ai fost mințită.
Zina s-a întors clătinându-se spre colibă, zăpăcită. A așteptat până seara, iar când Ionuț s-a întors, l-a întrebat din nou — dar de data asta, cu hotărâre:
— Spune-mi adevărul. Cine ești, de fapt?
Atunci el s-a așezat în genunchi în fața ei, i-a luat mâinile și a spus:
— Nu trebuia să afli așa. Dar nu-ți mai pot ascunde.
Inima ei bătea nebunește.
El a tras aer în piept și a spus:
— Nu sunt cerșetor. Sunt fiul unui domn bogat.
Zina a rămas nemișcată. Cuvintele lui pluteau în aer, grele, dar și dulci. Tăcerea care a urmat a fost lungă, dar nu apăsătoare. Simțea adevărul în glasul lui.
— De ce? — a întrebat ea, cu voce tremurândă. — De ce ai acceptat să trăiești așa?
Ionuț i-a strâns mâinile cu blândețe.
— Pentru că nu mai suportam minciunile, aroganța, viața de fațadă din familia mea. Am fugit. Am vrut să cunosc lumea adevărată, să simt ce e umilința, ce e iubirea. Când tatăl tău a venit la mine… am acceptat. Nu știu de ce. Dar din clipa în care te-am văzut, am știut că nu ești ca ceilalți.
Zina a zâmbit, pentru prima oară în ziua aceea. Apoi a râs. Un râs scurt, cald, eliberator.
— Și acum? — a întrebat ea.
— Acum… vreau să-ți ofer tot ce pot. Dar doar dacă vrei. Dacă vrei, plecăm departe. Am un apartament în Cluj și niște prieteni buni care ne pot ajuta să începem o viață nouă. Dar nu am vrut să-ți spun până acum pentru că am vrut ca iubirea noastră să fie sinceră. Sau rămânem aici, așa cum îți place. Eu nu mai fug. Aleg cu tine.
A doua zi, au împachetat tot ce aveau – câteva haine, o oală de lut, amintirile lor…
Au pornit împreună spre o viață nouă, într-un oraș unde nimeni nu îi judeca, unde Zina a început să cânte la pianul unui centru de artă pentru nevăzători, iar Ionuț a deschis o mică librărie.
Când își țineau mâinile peste tejghea, ea știa un lucru simplu: nu vederea aduce lumină în viață, ci iubirea.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”