Asistenta i-a întins fetița înfășată într-o păturică roz,
cu un zâmbet profesional pe față. Zoia era epuizată,
dar avea ochii plini de lacrimi și buze tremurânde de fericire. Cătălin și-a aplecat privirea asupra copilei, iar în secunda următoare, respirația i s-a tăiat.
— „Ce e cu… mâna ei?” a șoptit el, simțind cum o senzație rece îi urcă pe șira spinării.
Fetița avea în palmă o mică pată vișinie, perfect rotundă, ca o monedă de 50 de bani. Dar ceea ce îl tulburase pe Cătălin nu era forma sau culoarea, ci faptul că, în centru, se putea vedea clar un semn. Un simbol ciudat, ca un fel de spirală închisă într-un triunghi.
— „Este doar o pată de naștere”, a spus moașa liniștită. „Unii copii se nasc cu astfel de semne.”
Dar Cătălin știa că mai văzuse acel semn undeva.
Cu mâna tremurândă, i-a dat înapoi fetița asistentei și a făcut câțiva pași înapoi. Întregul lui trup părea prins într-un nod de spaimă și uimire. Își amintea clar: același semn era gravat, în copilărie, pe capacul unui cufăr vechi, ascuns în podul bunicilor. Tatăl lui îi interzisese vreodată să-l atingă, spunându-i doar atât: „Sunt lucruri care trebuie uitate.”
În drum spre casă, nu a spus nimic. A tăcut în fața soției, a mamei și a tuturor celor veniți cu flori și urări. Noaptea, când toți dormeau, Cătălin s-a suit în podul casei mamei lui și a tras cufărul vechi din colțul întunecat.
Încă era acolo. Același semn, aceeași spirală. A desfăcut încuietoarea ruginită și a ridicat capacul. Înăuntru, zăcea un jurnal cu pagini îngălbenite și o fotografie veche, cu un bărbat și o femeie care țineau în brațe un copil. Pe mâna copilului – același semn.
Pe prima pagină a jurnalului scria: „Blestemul familiei Pavel. Se transmite o dată la două generații. Fata care poartă semnul va schimba soarta lumii. Sau o va distruge.”
Cătălin a simțit cum tot aerul i se comprimă în piept. Fata lui… era „cea aleasă”?
A doua zi, și-a ținut fetița în brațe mai mult ca oricând. I-a privit ochii limpezi, mâna mică și pielea caldă. Indiferent ce aducea viitorul, ea era copilul lui. Și avea să o apere cu viața.
Dar pe măsură ce zilele treceau, începuseră să se întâmple lucruri ciudate în casă. Ceasurile se opreau la ora 3:33. Păsările stăteau nemișcate pe pervazul camerei ei, uitându-se fix la copil. Când fata plângea, luminile tremurau.
Angela Pavelovna părea neliniștită, dar tăcea. Până într-o seară, când i-a spus:
— „Cătăline, trebuie să-ți spun ceva. Soțul meu… tatăl tău… a fost ultimul care a văzut semnul. Și a plătit cu viața.”
Cătălin a înghețat.
— „Acel semn… vine de demult. Dintr-un timp în care oamenii făceau legăminte cu ceea ce nu trebuia. Copilul tău e o punte. Între lumea noastră și cealaltă. Dacă n-o protejezi… ceva va veni după ea.”
Noaptea, cu copilul adormit pe pieptul lui, Cătălin privea prin geamul aburit. În întuneric, departe, a zărit silueta unui bărbat înalt, cu pălărie, nemișcat în mijlocul drumului.
Știa că nu mai e cale de întoarcere.
Fata lui nu era un copil ca toți ceilalți.
Era începutul sfârșitului. Sau salvarea unei lumi.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.