Când eram mic, viața mea părea un basm luminos
– o familie unită, plină de iubire, ascunsă într-o casă veche de pe malurile râului Mureș, lângă satul Săvârșin. Eram trei: eu, mama și tata.
Aerul era impregnat de aroma plăcintelor proaspete ale mamei, iar vocea gravă a tatei umplea serile cu povești despre munți și păduri. Dar soarta e un vânător nemilos, care lovește pe furiș, atunci când te simți cel mai în siguranță. Într-o zi, mama a început să se stingă
– zâmbetul i s-a șters, mâinile i-au tremurat, iar curând un pat de spital din Arad a devenit ultima ei scenă. A plecat, lăsând în urmă un gol care ne-a sfâșiat. Tata s-a prăbușit în abis, căutând alinare în țuică, transformând casa noastră într-un mormânt al disperării, plin de sticle sparte și tăceri grele.
Frigiderul rămânea gol, o mărturie mută a prăbușirii noastre. Mergeam la școala din Săvârșin murdar, flămând, cu ochii împăienjeniți de rușine.
Profesorii mă întrebau de ce nu-mi fac temele, dar cum aș fi putut să mă concentrez, când singurul meu gând era cum să supraviețuiesc încă o zi?
Prietenii s-au risipit, șoaptele lor mă tăiau mai rău decât un cuțit, iar vecinii priveau cum locuința noastră devenea o ruină, cu ochi plini de milă. În cele din urmă, cineva a cedat și a chemat asistența socială.
Oameni cu fețe severe au năvălit la noi, gata să mă smulgă din mâinile tremurânde ale tatei. El s-a prăbușit în genunchi, plângând, implorând o șansă să se îndrepte. I-au dat o lună – un fir subțire de speranță deasupra unui hău fără fund.
Această vizită l-a trezit pe tata. S-a repezit la magazin, a adus saci cu mâncare, iar împreună am curățat casa până când a strălucit slab, ca o umbră a ceea ce fusese odată. A renunțat la băutură, iar în privirea lui a reapărut o scânteie a omului de demult.
Am început să cred în salvare. Într-o seară furtunoasă, pe când vântul bătea în geamuri, mi-a spus cu ezitare că vrea să-mi prezinte o femeie. Inima mi-a încremenit – o uitase deja pe mama? A jurat că ea va rămâne mereu în sufletul lui, dar asta era armura noastră împotriva privirilor necruțătoare ale autorităților.
Așa a intrat mătușa Ana în viața mea.
Am mers la ea în Deva, un oraș cocoțat între dealuri, unde locuia într-o casă mică, cu vedere spre râul Strei, înconjurată de pomi bătrâni. Ana era un vârtej – caldă, dar neclintită, cu o voce care alina și mâini gata să te cuprindă.
Avea un fiu, Ștefan, cu doi ani mai mic decât mine, un băiat slab, cu un zâmbet care topi gheața din mine. Ne-am împrietenit pe loc – alergam prin curte, ne cățăram pe dealuri, râdeam până ne durea stomacul.
La întoarcere, i-am spus tatei că Ana e ca un soare în bezna noastră, iar el a dat din cap, pierdut în gânduri. Câteva săptămâni mai târziu, am abandonat casa de pe Mureș, am închiriat-o unor străini și ne-am mutat în Deva – o încercare disperată de a reclădi ce mai rămăsese din noi.
Viața a început să prindă contur. Ana m-a îngrijit cu o dragoste care mi-a cusut rănile – mi-a reparat hainele zdrențuite, gătea mâncăruri calde care umpleau casa de mirosuri uitate, iar serile le petreceam împreună, cu Ștefan povestind năzbâtii.
El mi-a devenit frate, nu prin sânge, ci prin legături născute din durere – ne certam, visam, ne iertam cu o loialitate mută. Dar fericirea e un musafir fragil, zdrobit de loviturile destinului. Într-o dimineață geroasă, tata n-a mai venit acasă.
Un telefon a spart liniștea – murise, strivit de o mașină pe un drum înghețat. Durerea m-a înghițit ca un val, sufocându-mă în întuneric. Asistența socială s-a întors, rece și implacabilă. Fără un tutore legal, m-au smuls din brațele Anei și m-au aruncat într-un orfelinat din Hunedoara.
Orfelinatul era un iad pământesc – ziduri cenușii, paturi reci, pline de suspine și priviri goale. Timpul se târa, fiecare zi o povară mai grea pe umerii mei. Mă simțeam ca un strigoi, abandonat și inutil, bântuit de coșmaruri despre o singurătate fără sfârșit.
Dar Ana nu m-a lăsat să mă pierd. Venea în fiecare duminică, aducând pâine, pulovere tricotate de ea și o speranță de fier. Lupta ca o leoaică – alerga pe la birouri, completa teancuri de hârtii, plângea în fața funcționarilor, doar ca să mă aducă înapoi. Lunile se lungeau, iar eu începeam să-mi pierd credința, gândindu-mă că voi putrezi acolo pentru totdeauna. Dar într-o dimineață mohorâtă, directorul m-a chemat: „Împachetează-ți lucrurile. Mama ta vine.“
Am ieșit în curte și i-am văzut pe Ana și Ștefan, stând la poartă, fețele lor arzând de iubire și curaj. Genunchii mi s-au înmuiat când m-am aruncat în brațele lor, lacrimile curgându-mi șiroaie. „Mamă,“ am strigat, „mulțumesc că m-ai scos din groapa asta! Îți jur că voi fi vrednic de sacrificiul tău!“ În clipa aceea am înțeles – familia nu e doar sânge; e inima care te trage din prăpastie când totul se năruie.
M-am întors în Deva, în camera mea, la școala mea. Viața a intrat pe un făgaș mai lin – am terminat școala, am studiat în Timișoara, mi-am găsit un loc de muncă.
Cu Ștefan am rămas nedespărțiți, legătura noastră un bastion împotriva timpului. Am crescut, ne-am întemeiat propriile familii, dar Ana – mama noastră – a rămas steaua noastră polară. În fiecare duminică ne adunăm la ea, unde ne ospătează cu sarmale, iar râsul ei se împletește cu al soțiilor noastre, care i-au devenit surori. Uneori, privindu-l, nu-mi vine să cred minunea pe care mi-a dăruit-o viața.
Voi mulțumi veșnic destinului pentru a doua mea mamă. Fără Ana, aș fi fost înghițit – pierdut pe străzi sau frânt de deznădejde. Ea a fost farul meu în noaptea cea mai neagră, și nu voi uita niciodată cum m-a salvat de la marginea prăpastiei.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.