„Doamnă, luați-l pe frățiorul meu, e foarte flămând”

În fața Anei stătea o fetiță de vreo cinci ani, slăbuță,

cu părul blond murdărit de praf și încâlcit, cu ochii mari,

albaștri, plini de o tristețe care nu ar fi trebuit să existe la un copil de vârsta ei.

Dar nu fetița era cea care o șocase pe Ana până la leșin, ci ceea ce ținea în brațe

– un bebeluș înfășurat într-o pătură murdară, atât de slab încât fața îi părea doar piele întinsă pe oase, cu ochii înfundați adânc în orbite, privind în gol.

Ana simți cum picioarele i se înmoaie și lumea începe să se învârtă în jurul ei. Ultimul lucru pe care îl auzi înainte să cadă fu vocea speriată a fetiței: „Doamnă! Doamnă, nu muri!”

Când Ana își reveni, era înconjurată de câțiva trecători, iar un bărbat în vârstă îi ținea încheietura mâinii, verificându-i pulsul. Fetița stătea lângă ea, strângând bebelușul la piept, cu lacrimi curgându-i pe obraji.

„Unde sunt părinții voștri?” întrebă Ana, încercând să se ridice.

Fetița tresări, ca și cum s-ar fi așteptat la o palmă, nu la o întrebare. „Mama a plecat acum trei zile. A spus că se întoarce repede, dar…” Vocea i se frânse.

Ana se ridică, refuzând ajutorul oferit de trecători, și se întoarse spre fetiță. „Cum te cheamă?”

„Ileana,” răspunse copila. „Iar el e Cosmin.”

„Unde locuiți, Ileana?”

Fetița arătă vag spre un bloc din apropiere. „Acolo, dar nu mai avem chei. Mama le-a luat.”

Ana simți un nod în gât. Observă că oamenii din jurul lor începeau să se risipească, întorcându-se la viețile lor, lăsând-o singură cu această situație imposibilă.

„Ai pe cineva la care ai putea merge? Bunici, unchi, mătuși?”

Ileana clătină din cap. „Doar pe mama. Și pe Cosmin.”

Bebelușul scoase un sunet slab, ca un miorlăit de pisoi abandonat. Ana înțelese că nu avea timp de pierdut. Trebuia să ia o decizie acum.

„Veniți cu mine,” spuse ea, ridicându-și sacoșele de cumpărături. „Hai să mergem la mine acasă și să vă dau ceva de mâncare. Apoi vom vedea ce facem.”

Ileana o privi cu neîncredere. „Mama a spus să nu merg niciodată cu străinii.”

„Ai dreptate,” spuse Ana, simțind ironia situației. „Dar acum ai nevoie de ajutor, și eu vreau să te ajut. Te promit că nu vă voi face niciun rău.”

După un moment de ezitare, Ileana dădu din cap. „Cosmin e foarte flămând.”

Ana întinse mâinile spre bebeluș. „Pot să-l țin eu? Trebuie să fie greu pentru tine.”

Ileana ezită din nou, apoi îi întinse frățiorul. Când Ana îl luă în brațe, simți cât de ușor era, mult prea ușor pentru un bebeluș de șase luni. Pielea lui era fierbinte – avea febră.

„Trebuie să mergem la un doctor,” spuse Ana, alarmată.

„Nu avem bani pentru doctor,” răspunse Ileana, cu o voce care sugera că repetase aceste cuvinte de multe ori.

„Nu-ți face griji pentru asta,” o asigură Ana, strângând bebelușul la piept și luându-i Ilenei mâna liberă. „Hai să mergem.”

În drum spre apartamentul ei, Ana își dădu seama că viața i se schimbase complet în doar câteva minute. Nu mai avea de gând să meargă acasă, ci direct la spital. Telefonul ei începu să sune în geantă – probabil colegii de la birou care o căutau pentru vreo urgență. Dar acum avea o urgență mult mai mare în brațe.

La urgențe, lucrurile se mișcară rapid. Când medicii văzură starea bebelușului, îl luară imediat, lăsând-o pe Ana să completeze formularele necesare. Ileana refuză să se dezlipească de Ana, agățându-se de mâna ei ca de un colac de salvare.

„Mama ta când a plecat ultima dată?” întrebă Ana, încercând să completeze informațiile cerute.

„Acum trei zile,” răspunse Ileana, privind în gol. „A spus că merge să cumpere lapte pentru Cosmin. Dar cred că s-a dus la Sorin.”

„Cine e Sorin?”

„Prietenul mamei. El nu ne place. Spune că facem prea mult zgomot.”

Ana simți cum i se strânge inima. „Cum ați supraviețuit aceste trei zile?”

„Am avut niște biscuiți,” răspunse Ileana, ca și cum ar fi fost cel mai normal lucru din lume. „Și i-am dat lui Cosmin apă cu zahăr, cum face mama când nu mai avem lapte praf.”

Un asistent social fu chemat, și Ana se trezi povestind tot ce știa, care nu era mult. Nu avea idee cine era mama copiilor, unde locuia exact, sau dacă avea de gând să se întoarcă. Tot ce știa era că nu putea abandona acești copii acum.

Asistentul social, o femeie pe nume Dorina, cu ochi blânzi și o voce calmă, îi explică Anei că, în lipsa mamei, copiii vor trebui plasați temporar în sistemul de protecție.

„Nu!” strigă Ileana, agățându-se și mai strâns de Ana. „Nu vreau să mă despart de Cosmin! Vreau să stau cu tine!”

Ana privi spre Dorina, neștiind ce să facă. „Există vreo posibilitate să-i iau eu, temporar? Până găsim mama?”

Dorina zâmbi trist. „E complicat. Ar trebui să deveniți asistent maternal sau să solicitați plasament în regim de urgență. Ambele implică evaluări, documente…”

„Dar acum? În seara asta?” insistă Ana. „Nu pot să-i las singuri.”

După câteva telefoane și mai multe formulare completate, Dorina îi spuse Anei că ar putea lua Ileana acasă pentru noapte, ca măsură de urgență, dar Cosmin trebuia să rămână internat până își revenea.

„Mă pot întoarce mâine să-l văd?” întrebă Ileana, cu ochii plini de lacrimi.

„Bineînțeles,” o asigură Ana. „Vom veni în fiecare zi.”

În acea noapte, după ce o îmbăie pe Ileana, îi dădu să mănânce și o culcă în patul ei, Ana se așeză la bucătărie și începu să plângă în tăcere. Cum era posibil ca o mamă să-și abandoneze copiii? Cum de ajunsese ea, o femeie singură, fără experiență cu copiii, responsabilă brusc pentru două vieți fragile?

În zilele următoare, Ana intră într-un vârtej de birocrație, încercând să obțină dreptul de a avea grijă de ambii copii. Cosmin răspundea bine la tratament și începuse să ia în greutate. Ileana înflorea sub îngrijirea Anei, deși se trezea adesea noaptea plângând după mama ei.

Dorina o ajută pe Ana să depună actele necesare pentru a deveni asistent maternal, un proces care de obicei dura luni de zile, dar care fu accelerat dată fiind situația de urgență. Între timp, poliția o căuta pe mama copiilor.

O găsiră după două săptămâni, într-un apartament din alt cartier, împreună cu așa-numitul Sorin. Era sub influența drogurilor și părea că uitase complet că avea copii. Când fu interogată, spuse că „îi lăsase doar pentru câteva ore” și că „nu era mare lucru”.

Ana fu invitată la tribunal pentru a depune mărturie despre starea în care găsise copiii. Ileana refuză să vorbească despre mama ei, ascunzându-se în spatele Anei ori de câte ori subiectul era adus în discuție.

După încă o lună, judecătorul decise decăderea din drepturile părintești a mamei biologice și acordă Anei tutela temporară a ambilor copii, cu opțiunea de a începe procedurile de adopție dacă dorea.

Ana privi spre cei doi copii care acum dormeau liniștiți în apartamentul ei – pe care tocmai începuse să-l redecoreze pentru a face loc unui pătuț și unei măsuțe pentru desenat. Cosmin era acum un bebeluș sănătos, cu obraji rotunzi și un râs gângăvit care umplea casa de bucurie. Ileana începuse școala și, deși mai avea coșmaruri despre abandonul mamei, părea să se adapteze bine la noua ei viață.

Ana nu-și planificase niciodată să devină mamă în acest fel. Dar acum, privind la acești doi copii care o priveau cu încredere și dragoste, știa că acel moment de leșin în fața magazinului fusese, de fapt, momentul în care viața ei căpătase în sfârșit un sens.

„Doamnă, luați-l pe frățiorul meu” – aceste cuvinte care o șocaseră cândva erau acum povestea pe care o spunea prietenilor, cu lacrimi de recunoștință în ochi, despre cum familie ei se formase din cel mai neașteptat mod posibil.