Victor se uită în jos, cuvintele ei lovindu-l ca niște lovituri fizice. După câteva secunde de liniște, încercă din nou:
— Te rog, poți măcar să mă lași să intru? Să discutăm înăuntru?
Tania ezită, apoi deschise ușa mai larg. Victor pășit în apartament și rămase surprins. Nimic nu mai era la fel. Mobilierul era complet schimbat, pereții aveau acum o culoare caldă, în loc de albul pe care îl știa el. Tablouri moderne împodobeau pereții, iar pe rafturile bibliotecii se aflau cărți în limbi străine.
— Ai… renovat totul, spuse el, privind în jur uimit.
— Am refăcut totul, îl corectă ea blând. Și nu doar apartamentul.
Abia acum Victor observă că și Tania era schimbată. Părul lung și castaniu de altădată era acum tuns într-un bob elegant cu șuvițe blonde. Ținuta ei simplă, dar elegantă, o făcea să pară mai încrezătoare, mai puternică.
— Arăți… diferit, murmură el.
— Sunt diferită, Victor. Primul an după plecarea ta a fost infernal. Al doilea an a fost al vindecării. Al treilea an a fost al reconstrucției.
Îl conduse în living, unde Victor zări o fotografie înrămată a Taniei zâmbind alături de un bărbat necunoscut.
— Cine e el? întrebă brusc, simțind o înțepătură de gelozie.
Tania zâmbi, fără să răspundă direct.
— De ce ai plecat de la ea? întrebă în schimb.
Victor se așeză pe canapea, frământându-și mâinile.
— Nimic nu a fost cum m-am așteptat. La început totul părea perfect – era strălucitoare, plină de viață… dar apoi…
— Apoi ai descoperit că strălucirea costă, completă Tania.
El dădu din cap.
— Și-a pierdut slujba acum șase luni. Am încercat să ne descurcăm doar cu salariul meu, dar… cheltuielile ei, pretențiile… Am început să ne certăm zilnic. Într-o zi m-a dat afară, spunând că sunt un ratat care nu poate să-i ofere viața la care visează.
Tania îl privea cu o expresie care amesteca înțelegerea cu o undă de compasiune.
— Și acum te-ai gândit la mine.
— M-am gândit la tine în fiecare zi, Tania, chiar și când eram cu ea. Îmi lipsea normalitatea noastră, liniștea, respectul…
— Respectul? Tania ridică o sprânceană. Același respect cu care m-ai părăsit cu o notă lipită pe frigider?
Victor se înroși.
— Am fost un nemernic. Știu asta acum.
Tania se duse la bucătărie și reveni cu două cești de ceai.
— Recunoaștererea e primul pas, spuse ea oferindu-i o ceașcă. Dar nu înseamnă că poți șterge trecutul.
— Ce să fac, Tania? Te rog, spune-mi ce pot face să-ți demonstrez că m-am schimbat?
Tania sorbi din ceai, privindu-l gânditoare.
— Victor, încă nu realizezi. Nu e vorba despre ce ai face TU acum. E vorba despre ce am făcut EU în acești trei ani.
Ea se ridică și se duse la bibliotecă, de unde luă o carte groasă. I-o întinse.
— Cartea mea de debut. A câștigat premiul pentru cea mai bună carte de dezvoltare personală a anului trecut.
Victor răsfoi volumul uimit, văzând pe copertă numele complet al Taniei.
— Ai devenit scriitoare? Dar… visul tău era să fii profesoară…
— Acel vis era al femeii care se definea prin relația cu tine. Când ai plecat, am redescoperit cine sunt cu adevărat.
Tania îi arătă apoi diploma de masterat în psihologie, fotografii de la conferințele unde fusese invitată să vorbească, și în cele din urmă, inelul discret de pe degetul stâng.
Victor rămase fără cuvinte.
— Ești… logodită?
— Cu Andrei. Este profesor universitar. Ne-am cunoscut la un seminar despre reziliență – destul de ironic, nu? Face parte din viața mea de un an și jumătate.
Victor lăsă ceașca jos, mâinile începând să-i tremure.
— De ce m-ai lăsat să intru? De ce m-ai ascultat?
Tania se așeză din nou, cu o expresie senină pe chip.
— Pentru că trebuia să închei acest capitol. Pentru că trebuia să înțelegi și tu ce am înțeles eu: că plecarea ta a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.
— Nu vorbi așa… te rog, spuse el cu voce stinsă.
— Durerea ne transformă, Victor. Fie ne distruge, fie ne reconstruiește mai puternici. Tu m-ai distrus atunci, dar din cioburile acelea m-am reclădit. Ți-am fost recunoscătoare pentru asta. De aceea te-am ascultat astăzi.
Se auzi cheia în ușă și în apartament intră un bărbat înalt, cu ochelari și un zâmbet cald. Văzându-l pe Victor, se opri surprins.
— Oh, scuză-mă, nu știam că ai vizită.
— Andrei, el este Victor, fostul meu soț. Victor, el este Andrei, logodnicul meu.
Victor se ridică stângaci și dădu mâna cu bărbatul care, spre surprinderea lui, nu arăta nici urmă de gelozie sau ostilitate.
— Terminați de vorbit? întrebă Andrei blând, adresându-se Taniei.
— Da, tocmai ne luam rămas bun, răspunse ea zâmbind.
Când ajunse la ușă, Victor se întoarse o ultimă dată:
— Ești fericită?
— Sunt împlinită, Victor. E mai mult decât fericirea. E pacea pe care o simți când ești în sfârșit aliniat cu adevărata ta natură.
Privind-o, Victor înțelese că această Tanie luminoasă și puternică nu mai avea nimic în comun cu femeia înfricoșată și nesigură pe care o părăsise. Și pentru prima dată, simți o ușoară bucurie pentru ea, amestecată cu durerea profundă a pierderii ireparabile.
— Drum bun, Victor, spuse ea simplu.
Când ușa se închise în urma lui, înțelese că unele greșeli, oricât de mult ai regreta, rămân iremediabile. Și că, uneori, cel mai frumos dar pe care îl poți oferi cuiva este să-l lași să plece.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.