Dana s-a apropiat de geam, trăgând cu grijă
perdeaua într-o parte. Patru SUV-uri negre, strălucitoare, erau parcate în fața blocului ei
modest. Bărbați în costume scumpe stăteau lângă mașini, vorbind în șoaptă și aruncând priviri spre intrarea în bloc.
„Ce naiba?” murmură ea, simțind un val de panică. Prima ei gândire a fost legată de serviciu – poate transportase fără să știe ceva ilegal în taxiul ei? Sau poate vagabondul de ieri era mai mult decât părea?
Telefonul mobil o făcu să tresară când începu să sune. Era un număr necunoscut.
„Alo?” răspunse ea ezitant.
„Bună dimineața, doamnă Radu,” spuse o voce gravă, masculină. „Mă numesc Cristian Dobre, sunt asistentul domnului Mihai Drăgan. Am înțeles că dumneavoastră sunteți persoana care l-a salvat ieri seară.”
Inima Danei începu să bată cu putere. Mihai… vagabondul de pe șosea.
„Da… eu l-am dus la spital,” confirmă ea. „Se simte bine?”
„Domnul Drăgan se recuperează, mulțumită intervenției dumneavoastră prompte. Dânsul dorește să vă mulțumească personal. Suntem afară, în fața blocului. Este posibil să coborâți pentru câteva minute?”
Dana își privi reflexia în oglindă – părul ciufulit, ochii obosiți, și sarcina ei de șase luni vizibilă sub tricoul larg. Nu era pregătită pentru vizite, dar curiozitatea o copleșea.
„Cobor în zece minute,” spuse ea.
Exact zece minute mai târziu, Dana ieși din bloc, îmbrăcată simplu dar îngrijit, cu părul strâns într-o coadă. Bărbații în costume se îndreptară spre ea, iar unul dintre ei – înalt, cu păr grizonat și o atitudine respectuoasă – îi întinse mâna.
„Domnișoară Radu, sunt Cristian Dobre. Mulțumesc că ați acceptat să ne întâlniți.”
„Ce se întâmplă aici?” întrebă Dana direct. „Cine este cu adevărat Mihai?”
Cristian zâmbi ușor.
„Mihai Drăgan este unul dintre cei mai influenți oameni de afaceri din țară. Ieri se întorcea de la o întâlnire importantă când mașina lui a fost forțată să iasă de pe șosea de un șofer neatent. A suferit o comoție și câteva răni, dar a reușit să se târască până la marginea drumului sperând că cineva va opri.”
Dana rămase cu gura căscată.
„Dar arăta ca un… ca un…”
„Ca un vagabond, știu,” completă Cristian. „Accidentul l-a aruncat într-un șanț noroios, iar hainele și portofelul i-au fost furate de niște trecători oportuniști înainte să reușească să se ridice. Telefoanele s-au distrus în accident.”
Dana simți cum i se învârt gândurile în cap. Vagabondul pe care îl transportase era de fapt un magnat?
„Domnul Drăgan vrea să vă vadă,” continuă Cristian. „Este la spitalul municipal, într-un salon privat. Ne-ar face o onoare dacă ați accepta să ne însoțiți.”
Dana ezită. Avea programată o tură de lucru în câteva ore, dar curiozitatea era mai puternică.
„Pot să sun la dispecerat să anunț întârzierea?”
„Nu va fi necesar,” spuse Cristian cu un zâmbet. „Am vorbit deja cu superiorii dumneavoastră.”
În drumul spre spital, Dana află mai multe despre Mihai Drăgan. Era proprietarul unui grup de companii care activau în domeniul IT, construcții și transport. Necăsătorit, dedicat afacerilor sale, era cunoscut pentru filantropie și pentru programele de sprijin pentru tinerii antreprenori.
La spital, Dana fu condusă într-un salon luxos care părea mai degrabă o suită de hotel decât o cameră de spital. Mihai Drăgan stătea în pat, cu bandaje pe frunte și pe braț, dar cu o privire clară și intensă. Când o văzu pe Dana, fața i se lumină de un zâmbet cald.
„Salvatoarea mea,” spuse el, întinzându-i mâna sănătoasă. „Mă bucur că pot să-ți mulțumesc în persoană. Fără tine, probabil aș fi murit pe marginea acelei șosele.”
Dana îi strânse mâna, simțindu-se ciudat de emoționată.
„Am făcut doar ce ar fi făcut oricine,” spuse ea. „Mă bucur că vă simțiți mai bine, domnule Drăgan.”
„Te rog, spune-mi Mihai. Cred că după ce mi-ai salvat viața, putem renunța la formalități.”
Dana zâmbi stânjenită, iar Mihai îi făcu semn să se așeze pe un scaun lângă pat.
„Cristian mi-a spus că ești însărcinată,” comentă el. „Când este termenul?”
„În trei luni,” răspunse Dana, punându-și instinctiv mâna pe burtă.
„Și totuși lucrezi ca șoferiță de taxi în starea asta? Este greu, nu-i așa?”
Dana ridică din umeri.
„Trebuie să plătesc facturile cumva. Tatăl copilului… nu mai este în peisaj.”
Mihai dădu din cap înțelegător.
„Apropo, ți-am transferat deja un bonus pentru salvarea de ieri, dar vreau să fac mai mult. Ai făcut un gest rar în zilele noastre – ai oprit să ajuți pe cineva când mulți ar fi trecut mai departe.”
Dana începu să protesteze, dar Mihai ridică mâna să o oprească.
„Nu e vorba de milă sau caritate. E vorba de recunoștință și corectitudine. Compania mea de transport deschide o filială nouă în orașul tău. Avem nevoie de un manager pentru departamentul de logistică – cineva cu experiență practică, cinstit și cu inițiativă. Calități pe care le-ai demonstrat ieri.”
Dana rămase fără cuvinte, privind cum viața ei se schimba în câteva minute.
„Dar… nu am experiență de management,” bâigui ea.
„Ai ceva mai valoros – caracter,” replică Mihai. „Restul se învață. Poziția vine cu un apartament de serviciu, program flexibil și, desigur, un salariu care îți va permite să te ocupi corespunzător de copil.”
Lacrimile începură să curgă pe obrajii Danei înainte să-și dea seama.
„De ce faceți asta pentru mine?” întrebă ea, încercând să-și stăpânească emoțiile.
Mihai privi pe fereastră pentru un moment înainte de a răspunde.
„Acum douăzeci de ani, eram un student sărac care dormea în gări. Într-o noapte de iarnă, un taximetrist bătrân m-a găsit aproape înghețat și m-a dus la un adăpost. Mi-a dat și ultimii lui bani să-mi cumpăr mâncare,” oftă adânc. „Nu am reușit niciodată să-l găsesc pentru a-i mulțumi. Poate acesta e modul universului de a-mi permite să returnez favoarea.”
Dana acceptă oferta, simțind că destinul îi oferă o nouă șansă – nu doar ei, ci și copilului care urma să vină.
Un an mai târziu, Dana stătea în biroul ei spațios din noua clădire a companiei, cu fiul ei de șase luni dormind liniștit în pătuțul special amenajat într-un colț. Fotografia de pe birou o înfățișa alături de Mihai Drăgan la inaugurarea filialei.
De la geam, vedea șirul de taxiuri galbene – un segment nou al afacerii pe care îl sugerase chiar ea, oferind locuri de muncă pentru mame singure și persoane care aveau nevoie de program flexibil.
Uneori, Dana se gândea la acea noapte ploioasă și la decizia de a opri lângă un aparent vagabond. O simplă alegere care i-a schimbat complet destinul. Nu doar că își reconstruise propria viață, dar acum ajuta și alții să o facă.
Iar când Mihai trecea ocazional pe la birou, mereu îi spunea același lucru: „Vezi, Dana? Acțiunile bune se întorc întotdeauna, uneori în moduri pe care nu le putem anticipa.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.