— Te rog să te așezi, a spus Ștefan, arătând spre un fotoliu vintage din colțul dormitorului.
Vocea lui părea obosită, lipsită de tonul dominant pe care îl afișase toată ziua.
Maria se apropie cu pași mici, nesiguri. Nu știa la ce să se aștepte.
Toată viața fusese avertizată despre ceea ce înseamnă prima noapte cu un bărbat, iar gândul că ar trebui să împartă intimitatea cu cineva de vârsta tatălui ei o făcea să tremure.
Ștefan scoase din sertar un dosar gros și i-l întinse.
— Vreau să citești asta. Și să semnezi dacă ești de acord.
Cu mâini tremurânde, Maria deschise dosarul. Erau acte. Multe acte. Titluri de proprietate, conturi bancare, acțiuni la companii despre care auzise doar la știri. Pe fiecare pagină, numele ei apărea alături de cuvântul „beneficiar”.
— Nu înțeleg, șopti ea, simțindu-se dintr-odată incapabilă să se miște.
Ștefan se așeză pe marginea patului, la distanță respectuoasă.
— Sunt bolnav, Maria. Cancer terminal. Medicii mi-au dat șase luni, poate un an. Notarul meu mi-a sugerat să-mi găsesc un moștenitor rapid, legal, incontestabil. Rudele mele sunt vulturi care așteaptă să-mi împartă averea. Nu merit nimic mai bun, probabil. Am fost un om dur toată viața.
Maria rămăsese paralizată, incapabilă să proceseze informația.
— Dormitoarele noastre vor fi separate, continuă Ștefan. Nu-ți voi cere niciodată nimic… intim. Vreau doar companie în ultimele mele luni și promisiunea că vei
folosi acești bani pentru a-ți termina studiile la medicină. Asistenta de la oncologie mi-a spus despre tine, despre situația ta financiară disperată, despre cum muncești în trei locuri pentru a-ți plăti facultatea.
O lacrimă i se prelinse pe obraz.
— Tot ce-ți cer în dormitorul ăsta e să mă ierți pentru înșelătorie și să accepți acest aranjament. Poți pleca oricând vrei, dar averea va fi a ta oricum. Mi-am trăit viața acumulând bogății, poate măcar moartea mea va avea un sens.
Maria lăsă dosarul să cadă pe podea. Nu știa dacă să râdă, să plângă, să țipe de furie sau să mulțumească cerului. Simțea cum întreaga ei lume se răstoarnă pentru a doua oară în aceeași zi.
— De ce eu? reuși să întrebe în cele din urmă.
Ștefan zâmbi trist.
— Pentru că, din toate dosarele pe care mi le-a arătat asistenta, al tău avea cea mai frumoasă scrisoare de motivație. ‘Vreau să vindec oameni care cred că nu mai au speranță.’ Am vrut să cunosc persoana care a scris asta.
În acea noapte, Maria a dormit singură într-un pat mai mare decât întreaga ei cameră din cămin. A plâns până la epuizare, dar nu de tristețe. Erau lacrimi de ușurare, confuzie și o ciudată compasiune pentru bătrânul care dormea în camera de alături, înconjurat de toată bogăția lumii, dar complet singur.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.