— Maxim, știi că nu am nevoie de tine aici, nu-i așa? — i-a spus soției sale, Tamara. — Îți sugerez să pleci la țară.
— La țară? Despre ce vorbești? — răspunse Tamara, epuizată. Fusese trădată de omul în care avusese cea mai mare încredere și nu mai avea răbdare.
Porniseră împreună de la zero: își vânduseră apartamentul și investiseră totul în afacerea lor. Maxim vânduse o cameră într-un apartament comun,
iar Tamara își folosise inteligența pentru a se asigura că avansează. Trăiseră cu austeritate, mutându-se dintr-un loc în altul, dar reușiseră să se pună pe picioare.
Însă, cu timpul, Maxim începuse să se comporte ca un adevărat rege. Treptat, transferase toate bunurile pe numele său, astfel încât, în cazul unui divorț, Tamara să rămână fără nimic. Când totul fusese pus în ordine, ceruse divorțul.
— Maxim, ți se pare corect ce faci? — întrebă Tamara.
El râse batjocoritor.
— Nu începe cu prostii. De multă vreme nu mai contribui cu nimic. Eu mă ocup de tot, iar tu nu faci altceva decât să stai degeaba.
— Tu ai fost cel care mi-a spus că ar trebui să mă odihnesc și să îmi iau un timp pentru mine.
Maxim oftă, iritat.
— Sunt sătul de aceste discuții inutile. Oricum, am moștenit o casă sau o fermă de la fostul meu șef, Ivanovici. Îți amintești de el? Mi-a lăsat mizeria aia când a murit. E perfectă pentru tine. Dacă nu o vrei, nu primești nimic.
Tamara zâmbi amar. Știa prea bine ce făcea Maxim. Timp de doisprezece ani trăise alături de un străin.
— De acord, dar cu o condiție: să îmi transferi ferma oficial pe numele meu.
— Sigur, niciun fel de problemă. Așa plătesc mai puține taxe — răspunse Maxim, indiferent.
Tamara nu mai spuse nimic. Își făcu bagajele și plecă la un hotel. Era hotărâtă să o ia de la capăt, indiferent ce avea să găsească acolo: o fermă în ruine sau un petic de pământ gol. Avea să vadă cu ochii ei. Dacă nu merita efortul, s-ar fi întors în oraș sau și-ar fi căutat alt loc pentru a-și reconstrui viața.
Își umplu mașina până la refuz, lăsând tot ce era în urmă lui Maxim și noii lui amante. Dacă el credea că putea profita în continuare de inteligența și experiența Tamarei, avea să aibă o surpriză. Amanta, pe care Tamara o văzuse doar de câteva ori, părea mai arogantă decât inteligentă.
Maxim îi înmână actele, iar Tamara le luă calm.
— Mult noroc — îi spuse.
Maxim râse zgomotos.
— Și ție. Trimite-mi o poză cu vacile.
Fără să-i mai răspundă, Tamara închise portiera și demară. Odată ieșită din oraș, lacrimile începură să-i curgă necontrolat. Nu știa cât timp trecuse până când cineva bătu ușor în geam.
— Ești bine, draga mea? Te-am văzut plângând. Eu și soțul meu eram în stația de autobuz și ești acolo de ceva vreme — îi spuse o bătrână.
Tamara, confuză, privi spre femeia în vârstă și apoi în oglinda retrovizoare, unde observă stația de autobuz. Schiță un zâmbet slab.
— Sunt bine, doar că m-am simțit copleșită — răspunse.
Coborî din mașină, iar femeia continuă:
— Am fost să vizităm o vecină care este internată în spital. Este singură și nu are pe nimeni. Acum ne întoarcem acasă. Mergi, cumva, spre Mikhalki?
Tamara ridică sprâncenele.
— Mikhalki? Acolo unde se află ferma?
— Da, exact. Deși acum îi mai spunem „fermă” doar din obișnuință. Proprietarul a murit și nimeni nu s-a mai ocupat de ea. Dar mai sunt câțiva oameni care îngrijesc animalele din dragoste.
Tamara zâmbi ușor.
— Ce coincidență! Chiar acolo mă duc. Lăsați-mă să fac loc în mașină.
Bătrâna se așeză pe scaunul din față, iar soțul ei urcă pe bancheta din spate.
— Încântată. Eu sunt Tamara — spuse în timp ce conducea.
— Eu sunt Valentina Iegórovna, iar el este soțul meu, Mihail Stepánovici.
Pe drum, Tamara află multe despre fermă: cine fura, cine încă se mai îngrijea de animale și în ce stare se afla locul. Când ajunse, văzu câmpuri goale și un grajd aproape abandonat, cu doar douăzeci de vaci. Cu toate acestea, hotărî să rămână și să lupte pentru a readuce ferma la viață.
Un an mai târziu, Tamara privea cu mândrie cele optzeci de vaci pășunând. Transformase acel loc într-o afacere prosperă. Nu fusese ușor: fusese nevoită să-și vândă bijuteriile pentru a cumpăra hrană și să-și folosească fiecare bănuț din economii. Dar acum, vânzările creșteau, iar produsele ei erau cerute chiar și în regiunile vecine.
Într-o zi, o tânără pe nume Sveta îi aduse un ziar cu un anunț despre camioane frigorifice la preț bun. Tamara observă numărul de contact: aparținea biroului lui Maxim. Cu un zâmbet, îi ceru Svetei să sune și să ofere cu 5% mai mult, cu condiția ca vânzătorii să nu mai arate camioanele altor cumpărători.
Când se duse să inspecteze camioanele, dădu peste Maxim. El rămase mut de uimire când o văzu puternică, de succes și sigură pe ea.
— O să le cumperi? — întrebă el.
— Da, pentru ferma pe care mi-ai dat-o. A devenit o afacere profitabilă și ne extindem — răspunse Tamara, calmă.
Maxim nu putu spune nimic. Ea, însă, își depășise trecutul. În cele din urmă, Tamara se căsători cu Ivan, un mecanic care o ajutase să îmbunătățească ferma. Împreună, sărbătoriră botezul fiicei lor, în timp ce Maxim privea neputincios cum propria lui afacere se prăbușea.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.