…și, pentru o clipă, Ana a avut impresia că totul merge bine.
Andrei dădea din cap, asistentul HR nota ceva, iar bărbatul de la recepție o privea atent. Ana vorbea simplu, fără să înflorească nimic. Exact așa cum fusese viața ei în ultimii ani.
A urmat o pauză. Andrei a închis dosarul și a oftat ușor.
— Experiența dumneavoastră este solidă, a spus el. Nu avem ce să-i reproșăm.
Inima Anei a sărit o bătaie.
— Totuși…, a continuat el, și acel „totuși” a căzut greu ca o piatră. Căutăm pe cineva care să se potrivească mai bine cu imaginea companiei la recepție.
Ana a înțeles imediat.
Nu era vorba de competențe. Era vorba de cum arăta, de hainele împrumutate, de mâinile muncite, de faptul că venea din tura de noapte.
— Vă mulțumim că ați aplicat, a încheiat Andrei, politicos. Vă dorim mult succes în continuare.
Ana a zâmbit scurt, a dat din cap și s-a ridicat. Nu a spus nimic. N-a cerut explicații. N-a implorat.
A ieșit din sală, a coborât cu liftul și a traversat holul mare, cu pași calmi. În piept simțea un gol cunoscut, dar nu voia să-l lase să o îndoaie.
Ajunsă aproape de ușa rotativă, s-a gândit la Matei. La factura de la spital, la chiria care venea la sfârșit de lună. Și-a spus, ca de atâtea ori, că o să se descurce cumva.
Atunci ușile s-au deschis brusc.
Un bărbat în costum scump, cu părul ușor grizonat, a intrat în grabă, vorbind la telefon. Toată lumea din hol s-a oprit. Era Mihai Dobre, directorul general al companiei, omul despre care se spunea că valorează sute de milioane.
S-a oprit din mers. A privit în jur. Apoi a văzut-o.
— Ana Ionescu? a spus clar, cu voce tare.
Holul a amuțit. Ana s-a întors, convinsă că a auzit greșit.
— Da…, eu sunt.
Mihai a închis telefonul și s-a apropiat.
— Vă caut de zece minute. De ce plecați?
Ana a rămas fără cuvinte.
— Tocmai am ieșit de la interviu, a spus încet.
— Știu, a răspuns el. Tocmai de asta.
S-a întors spre recepție.
— Puteți chema echipa de HR în hol, vă rog?
Câteva minute mai târziu, Andrei și ceilalți erau acolo, vizibil încurcați. Mihai i-a privit pe rând.
— Ana Ionescu este angajata care, acum două luni, a chemat ambulanța pentru fiul ei chiar din această clădire, în timpul turei de noapte, a spus el. Și-a terminat munca după ce copilul a fost stabilizat. A doua zi a venit din nou la muncă.
Ana simțea cum i se umezesc ochii.
— Este aceeași persoană care, anul trecut, a returnat un plic cu 5.000 de lei găsit într-o sală de ședințe, fără să știe nimeni, a continuat Mihai. Am aflat întâmplător.
S-a făcut liniște.
— Și mai este persoana care știe numele fiecărui portar, fiecărei femei de serviciu și a fiecărui agent de pază din clădire. Asta înseamnă imagine pentru mine.
Andrei a înghițit în sec.
— Ana, a spus Mihai, vreau să vă ofer postul de recepționer. Cu salariu de 6.000 de lei net, asigurare medicală completă și program de zi.
Ana a simțit că îi tremură genunchii.
— Dacă doriți, desigur.
Lacrimile i-au curs fără să le mai oprească.
— Da… vreau, a reușit să spună.
Mihai i-a întins mâna.
— Bine ați venit la recepție. Și, pentru ce contează, sunteți exact imaginea pe care o caut.
În seara aceea, Ana l-a luat pe Matei de la școală cu zâmbetul pe buze. Au mâncat covrigi calzi în parc, iar ea i-a spus că, de acum, lucrurile vor fi mai ușoare. Pentru prima dată după mult timp, chiar a crezut asta.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.