— Dacă ea plânge, e vina ta! a țipat el. Și mai bine repari situația.
Mama a încercat să dreagă lucrurile, dar le-a făcut și mai rele.
— Xenia, nu te mai gândi atât. Am ieșit doar la masă, atât.
Dacă voiai și tu în oraș, trebuia să-mi spui.
Îți trimit niște bani pe Revolut și gata.
O secundă mai târziu, telefonul meu a vibrat.
Îmi trimisese bani. De parcă asta putea plăti ce-mi făcuseră.
Am rămas mult timp cu ochii în ecran.
Apoi mi-am sunat cea mai bună prietenă.
— Mai e valabil proiectul din Timișoara?
— Da. Plecăm mâine.
De data asta, n-am mai ezitat.
În noaptea aia n-am dormit aproape deloc.
Stăteam pe patul pliant din balcon și ascultam zgomotele casei. Frigiderul bâzâia încet. Câinii de pe stradă mai lătrau din când în când. Din camera lui Luca se auzea râsul Marei.
Și, pentru prima dată, n-am mai plâns.
Parcă mă golisem complet.
La patru dimineața m-am ridicat, am deschis dulapul mic de pe balcon și am început să-mi împachetez hainele.
Nu aveam multe.
Două perechi bune de blugi. Câteva hanorace. Laptopul. O fotografie cu bunica.
Atât.
Restul lucrurilor nici nu mai simțeam că sunt ale mele.
La șase fără un sfert mi-am făcut o cafea și am lăsat cana pe masă exact acolo unde mama își bea cafeaua în fiecare dimineață.
Sub ea am pus cheia casei.
Și un bilețel.
„Nu vă mai fac probleme.”
Atât.
Nici reproșuri. Nici scandal.
N-avea rost.
Când am ieșit cu geanta pe umăr, cerul începea să se lumineze.
Aerul rece m-a lovit direct în piept și, ciudat, am simțit pentru prima dată că pot respira.
Prietena mea, Diana, mă aștepta în mașină în fața blocului.
Când m-a văzut, s-a uitat lung la mine.
— Ești sigură?
Am dat din cap.
— Dacă mai stau acolo, mă pierd de tot.
N-a mai întrebat nimic.
Drumul spre Timișoara a fost lung și liniștit. La un moment dat am adormit cu capul lipit de geam.
M-am trezit când telefonul vibra continuu.
Mama.
Luca.
Mara.
Mesaje peste mesaje.
„Unde ești?”
„Ce înseamnă biletul ăla?”
„Xenia, răspunde imediat!”
Am închis telefonul.
Nu mai aveam energie să explic nimic oamenilor care nu mă ascultaseră niciodată.
Primele săptămâni au fost grele.
Dormeam pe o saltea în apartamentul Dianei și lucram de dimineața până seara la proiectul unei firme de design interior. Oboseam enorm, dar era o oboseală curată.
Pentru prima dată, dacă spălam vase, erau vasele mele.
Dacă făceam curat, era în spațiul meu.
Și nimeni nu mă privea ca pe o povară.
Într-o seară, după aproape două luni, am primit un mesaj de la tata.
„Mama ta plânge zilnic. Poți măcar să vii acasă să vorbiți?”
M-am uitat mult timp la ecran.
Apoi am răspuns simplu:
„Care casă?”
Nu mi-a mai scris nimic după.
Adevărul e că lipsa mea începuse să lase urme.
Mama trebuia acum să spele singură.
Luca descoperise că mâncarea nu apare magic pe masă.
Iar Mara… Mara nu mai era atât de specială când nu mai exista cineva lângă ea care să fie tratat mai rău.
După încă o lună, mama a venit la Timișoara fără să-mi spună.
Am găsit-o în fața clădirii unde lucram.
Părea mai mică.
Mai obosită.
Când m-a văzut, i-au dat lacrimile instant.
— Xenia…
Vocea i s-a rupt.
Eu am rămas nemișcată.
— De ce ai plecat așa?
Am râs încet.
Nu răutăcios.
Trist.
— Mamă… tu chiar nu ai văzut niciodată?
A început să plângă mai tare.
— Am încercat să ajut pe toată lumea…
— Mai puțin pe mine.
Tăcere.
Oamenii treceau pe lângă noi fără să știe că o viață întreagă se rupea între două persoane.
— Mara avea nevoie de iubire, a șoptit ea.
— Și eu?
N-a știut ce să răspundă.
Și cred că atunci a înțeles pentru prima dată ce făcuse.
Nu într-o zi.
Nu dintr-o greșeală.
Ci puțin câte puțin, ani întregi.
Mama a plecat după câteva minute.
Nu ne-am îmbrățișat.
Dar înainte să urce în taxi, s-a întors spre mine și a spus:
— Îmi pare rău.
Și, surprinzător…
Am crezut-o.
Nu suficient cât să mă întorc.
Dar suficient cât să nu mai port ura aia grea în mine.
În seara aceea am mers pe jos prin oraș până târziu.
Lumini. Oameni. Terase pline.
Viața mergea înainte.
Iar pentru prima dată, și eu mergeam odată cu ea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.