Dimineața următoare s-a purtat de parcă nu se întâmplase nimic. A încercat chiar să fie tandru. A venit pe la spatele meu când făceam cafeaua.
— Maria, ce-ai avut ieri? Te-am supărat cu ceva?
Stăteam în fața oglinzii și mă dădeam cu rimel. Nu mai făcusem asta într-o zi obișnuită de mult timp. Pentru cine? Pentru monitorul calculatorului?
— Nu, Sergiu. Totul e bine.
— Atunci de ce ai fost așa rece?
Am zâmbit ușor către reflexia mea.
— Vârsta, probabil. Știi și tu… nervi, schimbări. Femeile bătrâne mai devin și capricioase.
A râs scurt, fără să înțeleagă sensul.
— Nu te mai gândi la prostii. Ești încă destul de bună.
„Destul de bună.”
Nu iubită.
Nu unică. Nu dragă.
Doar… „destul de bună”. Ca o mașină de spălat care încă funcționează și n-a avut nevoie de reparații.
Când ușa s-a închis în urma lui, am deschis laptopul.
Dar nu ca să lucrez pentru clienți.
Am intrat în folderul cu documentele personale.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific conturile.
Toate. Economiile. Ratele. Contractul apartamentului. Firma lui. Firma mea. Tot.
Ani întregi îi lăsasem lui impresia că nu mă interesează partea financiară. Că el „aduce banii”, iar eu doar țin casa în picioare.
În realitate, fără mine, Sergiu s-ar fi înecat în datorii de mult.
Am deschis un fișier Excel și am început să calculez rece.
Ca un contabil adevărat.
Fără lacrimi.
Fără dramă.
Doar cifre.
Și cifrele spuneau un lucru simplu: jumătate din tot ce aveam era și al meu.
Apartamentul.
Mașina.
Economiile.
Inclusiv mica lui firmă de distribuție, pe care o salvam în fiecare an din acte și taxe plătite la limită.
Mi-am turnat cafea și, pentru prima dată după multe luni, am simțit că mă trezesc cu adevărat.
Nu mai eram doar „nevasta lui Sergiu”.
Eram Maria.
Femeia care muncise o viață întreagă și uitase complet de ea însăși.
Pe la prânz am ieșit din casă.
Mi-am cumpărat o geacă nouă. Nimic extravagant. Dar frumoasă. Crem. Elegantă.
Apoi am intrat într-un salon și mi-am vopsit părul.
Când m-am privit în oglindă aproape că nu m-am recunoscut.
Nu pentru că păream mai tânără.
Ci pentru că păream… vie.
În următoarele săptămâni n-am făcut scandal.
N-am urlat.
N-am spart farfurii.
N-am întrebat cine e „Lenuța”.
Și asta l-a neliniștit cel mai tare.
Sergiu simțea că ceva se schimbă.
Începuse să mă privească atent când ieșeam din cameră.
Întreba unde plec.
Cu cine vorbesc.
De ce mă aranjez.
Într-o seară chiar a întrebat ironic:
— Ai și tu vreun admirator acum?
Am ridicat din umeri.
— Nu știu. Poate.
L-am văzut cum se întunecă la față.
Interesant.
Bărbatul care își petrecea nopțile cu alta devenise brusc gelos.
Adevărul e că nu aveam pe nimeni.
Dar începusem să mă regăsesc pe mine.
Mergeam la plimbare.
Ascultam muzică.
Îmi cumpărasem parfum nou.
Și, pentru prima dată după ani întregi, nu-l mai așteptam seara ca pe un stăpân care trebuie servit.
Într-o joi, Sergiu a venit mai devreme acasă.
Agitat.
— Maria… trebuie să vorbim.
Am închis laptopul calm.
— Te ascult.
S-a așezat pe canapea și și-a frecat palmele.
— Simt că te-ai schimbat.
Am zâmbit.
— Așa crezi?
— Nu mai ești atentă la mine. Nu mă mai întrebi nimic. Nu-ți mai pasă.
M-am uitat lung la el.
Aproape cu milă.
— Sergiu, tu când ai observat ultima dată că exist?
A tăcut.
Pentru prima dată în mulți ani, n-a avut replică.
Am continuat liniștită:
— Știi ce e interesant? Că ai început să mă vezi abia când am încetat să mai trăiesc doar pentru tine.
Fața i s-a schimbat.
A înțeles că știu.
Nu tot.
Dar suficient.
— Maria…
— Nu. Acum vorbesc eu.
M-am ridicat încet.
— Douăzeci și doi de ani ți-am fost soție, bucătăreasă, infirmieră, contabilă, psiholog și mamă. Și tu m-ai redus la „gloaba bătrână”.
A albit la față.
— Tu… mi-ai citit telefonul?
Am râs scurt.
— Asta te sperie? Nu faptul că m-ai umilit?
S-a ridicat imediat.
— Nu e ce crezi!
— Serios? Atunci cum se numește femeia aia? Instalator?
A început să vorbească repede. Să se încurce. Că n-a fost serios. Că era doar o aventură. Că bărbații mai greșesc.
Exact.
Greșesc.
Doar că unele greșeli costă.
Am mers până la sertar și am scos un dosar.
L-am pus în fața lui.
— Ce-i asta? a întrebat.
— Actele pentru divorț.
A rămas fără aer.
— Tu vorbești serios?
— Pentru prima dată după foarte mulți ani.
A început să plângă.
Nu teatral.
Nu fals.
Ci speriat.
Pentru că abia atunci a înțeles ceva simplu: femeia pe care o considera mobilier era pe cale să plece.
Și odată cu ea plecau liniștea, mâncarea caldă, cămășile curate, siguranța, casa și omul care îi ținuse viața întreagă în ordine.
— Maria… putem repara…
Am clătinat încet din cap.
— Nu, Sergiu. Tu ai distrus totul în clipa în care ai uitat să mă mai respecți.
A dormit pe canapea în noaptea aceea.
Iar eu, pentru prima dată după foarte mulți ani, am dormit liniștită.
Peste șase luni eram divorțată.
Andrei a rămas aproape de mine. Mai aproape decât fusese vreodată.
Iar într-o dimineață de primăvară, stăteam pe terasa unei cafenele din București, cu o cafea în față și soarele pe chip. Telefonul a vibrat.
Mesaj de la Sergiu: — Mi-e dor de tine.
Am privit ecranul câteva secunde. Apoi l-am blocat. Și am zâmbit. Pentru că femeia pe care el o numise „gloabă bătrână” învățase, în sfârșit, să se iubească singură.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.