Ne-am schimbat repede. Ea și-a pus hanoracul meu gri de spital. Eu hainele ei, pantofii ei uzați, buletinul ei. Când asistenta a deschis ușa, mi-a zâmbit fără să bănuiască nimic.
— Plecați deja, doamna Popescu?
Am coborât privirea și am imitat vocea timidă a Larisei.
— Da.
Când poarta metalică s-a închis în urma mea și soarele mi-a lovit fața, am simțit că-mi ard plămânii. Zece ani. Zece ani respirând aer împrumutat. Am mers până la trotuar fără să mă uit înapoi.
— Ți s-a terminat timpul, Robert Popescu, am murmurat.
Autobuzul spre cartierul Berceni era aproape gol. M-am așezat lângă geam și am privit Bucureștiul ca pe un om care se întoarce din morți. Totul părea mai mic decât îmi aminteam. Blocurile cenușii. Reclamele rupte. Oamenii grăbiți cu sacoșe în mâini și oboseală pe chip.
Dar eu nu mai eram fata speriată care intrase în spital la șaisprezece ani. Mâinile mele nu mai tremurau.
Când am ajuns în fața blocului Larisei, era deja seară. Liftul mirosea a fum și varză fiartă. Exact genul de bloc în care vecinii aud tot și nu intervin niciodată.
Am deschis ușa cu cheia ei.
Primul lucru pe care l-am auzit a fost vocea unui bărbat.
— În sfârșit ai venit, proasto.
Robert stătea întins pe canapea, cu o bere în mână și ochii injectați. Avea tricoul pătat și privirea aia de om care se crede stăpân peste tot ce respiră în casă.
M-a privit doar o secundă.
Nu și-a dat seama.
— Ce dracu’ ai făcut atât? a mârâit. Și unde-i mâncarea?
Mi-am lăsat geanta jos fără să răspund.
În camera din capăt am zărit o fetiță mică, ascunsă după ușă. Sara. Avea ochii mari și speriați. Când m-a văzut, s-a lipit de perete.
Frica aia din ochii unui copil…
Aia m-a făcut să înțeleg că Larisa nu exagerase cu nimic.
— Te-am întrebat ceva! a urlat Robert ridicându-se.
S-a apropiat rapid și m-a apucat brutal de braț.
Greșeala lui.
Într-o fracțiune de secundă i-am răsucit mâna și l-am trântit cu fața de masă. Berea s-a vărsat pe covor.
A rămas blocat.
— Ce naiba…?
Mi-am apropiat gura de urechea lui.
— Ascultă-mă bine. De azi înainte, lucrurile se schimbă.
A încercat să se ridice, dar i-am apăsat umărul atât de tare încât a scos un țipăt scurt.
Sara privea din cameră fără să clipească.
Robert s-a smucit și s-a întors spre mine cu furie.
— Ai înnebunit?!
Mi-a venit să râd.
Dacă ar fi știut adevărul…
În următoarele zile am jucat rolul Larisei perfect. Vorbeam puțin. Mergeam cu capul plecat. Găteam. Curățam. Dar de fiecare dată când Robert încerca să ridice mâna, îl opream.
Prima dată i-am prins pumnul.
A doua oară l-am lovit în stomac atât de tare încât a vomitat în baie.
A treia oară nici n-a mai încercat.
Dar adevărata problemă nu era doar el.
Mama lui, Mariana, era și mai rea. O femeie uscată, cu ochi reci și limbă otrăvită.
— Femeia trebuie ținută scurt, spunea mereu.
Într-o dimineață a încercat să o sperie pe Sara pentru că vărsase lapte pe masă. A ridicat palma spre copil.
I-am prins mâna în aer.
— Să nu o atingi.
Femeia a înlemnit.
— Cum îndrăznești să vorbești așa cu mine?
— Cum îndrăznești tu să ridici mâna la un copil?
Din ziua aia, a început să se teamă de mine.
Și pe bună dreptate.
Dar Robert nu putea accepta că pierde controlul. Într-o noapte a venit beat acasă cu încă doi prieteni. Râdeau tare și miroseau a alcool ieftin.
— Azi îți arăt eu cine-i bărbat în casă, a spus împingându-mă în bucătărie.
Prietenii lui au rămas pe hol, uitându-se.
Robert a ridicat cureaua.
Exact cum făcuse de sute de ori cu Larisa.
Doar că eu nu eram Larisa.
Când a dat să lovească, i-am prins cureaua din zbor și l-am tras spre mine atât de tare încât s-a izbit cu capul de frigider.
Unul dintre prietenii lui a făcut un pas înapoi.
— Băi… asta-i nebună…
Nu.
Eram doar sătulă.
Robert s-a repezit iar spre mine, dar de data asta l-am pus la pământ în câteva secunde. I-am răsucit brațul la spate până a început să urle.
— Te rog! Te rog!
Sara apăruse pe hol. Tremura.
M-am uitat direct în ochii lui Robert.
— Uită-te bine la fiica ta. Ea te vede acum așa cum ești cu adevărat.
Omul a început să plângă.
Nu de remușcare.
De frică.
În aceeași seară am chemat poliția. Și nu singură. Vecinii care ani întregi „n-au auzit nimic” au început brusc să vorbească după ce l-au văzut întins pe jos și urlând.
Au ieșit la iveală datorii, scandaluri, pariuri, plângeri vechi și alte femei bătute.
Tot imperiul lui de groază s-a prăbușit într-o noapte.
Larisa a ieșit din spital trei săptămâni mai târziu.
Când a intrat în apartament, Sara a fugit direct în brațele ei râzând pentru prima dată fără teamă.
Larisa a început să plângă.
Și eu aproape la fel.
— S-a terminat? a șoptit ea.
M-am uitat pe geam. Afară răsărea soarele peste blocurile gri.
— Da, am spus încet. Acum chiar s-a terminat.
Pentru prima dată după mulți ani, casa aia nu mai mirosea a frică. Mirosea a cafea caldă și a început nou.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.