— Atunci Violeta Marin moare exact cum a trăit: fără familie, fără trecut și fără întrebări.
Am simțit o lacrimă scăpându-mi din ochi. Doar una. Am crezut că n-o observă. Dar doamna Mariana a văzut-o. A încremenit.
— Mihai…
El s-a întors. Fața i s-a schimbat. Eu am deschis ochii. Și înainte să poată țipa, monitorul stins de pe perete s-a aprins într-un apel video.
O femeie cu fața plină de cicatrici a apărut pe ecran. Aceeași voce din înregistrare.
Femeia a început să plângă când m-a văzut trează și a spus:
— Elena… să nu semnezi nimic. Omul ăsta nu e soțul tău. E fiul doctorului care te-a făcut să dispari.
Camera a amuțit complet.
Până și Mihai părea că uitase să respire.
Femeia de pe ecran tremura.
Avea cicatrici adânci pe obraz și pe gât, iar unul dintre ochi îi era puțin căzut. Dar vocea ei…
Vocea aia mișca ceva în mine.
Ceva vechi.
Ceva îngropat.
— Elena… ascultă-mă, a spus ea printre lacrimi. Eu sunt mama ta.
Am simțit cum mi se taie aerul.
Nu.
Nu putea fi adevărat.
Mama mea murise.
Știam asta.
Ținusem lumânări aprinse pentru ea.
Plânsesem pentru ea.
Mihai făcu un pas spre monitor și înjură printre dinți.
— Cum ai intrat în sistem?
Femeia îl ignoră complet.
Ochii ei erau doar asupra mea.
— Nu mai lua nimic din ce-ți dă. Te-au ținut sedată doi ani. Au schimbat acte, nume, tot. Accidentul n-a fost accident.
Accident.
Cuvântul ăla izbucni în capul meu ca un ciob de sticlă.
Dintr-odată am văzut lumini.
Ploaie.
O mașină.
Țipete.
Și sânge pe parbriz.
Mi-am dus mâna la tâmplă.
Mihai observă imediat.
— Nu te uita la ea! a strigat.
Dar era prea târziu.
Amintirile începeau să se miște.
Mici.
Haotice.
Dar reale.
Doamna Mariana făcu un pas în spate.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, părea speriată.
— Mihai… fă ceva.
El veni direct spre mine cu seringa în mână.
Atunci am înțeles.
Nu voia doar banii.
Voia să dispar complet.
Să rămân o păpușă amețită până când semnam tot.
M-am ridicat brusc de pe masa metalică și l-am împins.
Seringa i-a căzut pe jos.
Fața lui calmă s-a rupt într-o clipă.
A devenit alt om.
Furios.
Disperat.
— Nu înțelegi nimic! a urlat. Te-am salvat!
— M-ai drogat! am țipat înapoi.
El râse scurt.
Un râs rece.
— Te-am găsit pe marginea drumului fără memorie și fără identitate. Tata a zis că era ocazia perfectă.
Tata.
Doctorul.
Totul începea să se lege.
Mama de pe monitor plângea.
— Elena, fugi! Poliția vine!
Mihai înjură și se repezi spre telefon ca să închidă apelul, dar eu l-am împins din nou.
Ani întregi mă simțisem slabă.
Confuză.
Nebună.
Dar în clipa aia, toată frica s-a transformat în furie.
A încercat să mă prindă de braț.
I-am dat cu cotul direct în nas.
A căzut peste masa cu dosare.
Monitoarele au început să bipăie haotic.
Doamna Mariana țipa.
— Oprește-o! Oprește-o!
Am fugit prin coridorul secret până în dormitor.
Picioarele îmi tremurau.
Capul îmi pulsa.
Dar amintirile veneau tot mai clar.
Eu la cincisprezece ani.
Un conac vechi lângă Sinaia.
Mama mea adevărată.
Un avocat.
Și un bunic foarte bogat.
Moștenirea.
Totul fusese pentru moștenire.
Mihai ieși după mine.
— Elena! Dacă ieși pe ușa aia, o să regreți!
M-am întors spre el.
Pentru prima dată îl vedeam exact cum era.
Nu elegant.
Nu inteligent.
Nu protector.
Doar un prădător.
— Eu sunt Violeta pentru că tu mi-ai furat viața, am spus încet. Dar Elena încă trăiește.
Se auziră sirene afară.
Apoi bătăi puternice în ușă.
— Poliția! Deschideți!
Fața lui Mihai s-a albit.
A încercat să fugă spre camera secretă, dar era prea târziu.
Ușa apartamentului s-a spart.
Trei polițiști au intrat cu armele ridicate.
În câteva secunde l-au pus la pământ.
Doamna Mariana a început să plângă isteric.
Eu am rămas nemișcată lângă perete.
Încă tremuram.
Un polițist s-a apropiat încet.
— Doamnă, sunteți în siguranță acum.
În siguranță.
Nu-mi aminteam să mă fi simțit vreodată așa.
Două ore mai târziu, stăteam într-o ambulanță cu o pătură pe umeri când o mașină neagră a oprit lângă mine.
O femeie a coborât încet.
Avea fața plină de cicatrici.
Exact ca pe monitor.
Când m-a văzut, a început să plângă.
Iar ceva din mine a recunoscut-o înaintea minții.
Mama.
Mama mea adevărată.
A venit încet și mi-a atins obrazul cu mâinile tremurânde.
— Te-am căutat zece ani, Elena…
Și atunci am plâns și eu.
Nu pentru ce pierdusem. Ci pentru că, după ani întregi în care trăisem drogată, manipulată și goală pe dinăuntru… cineva încă mă căutase tot timpul.
Iar în noaptea aceea, pentru prima dată după foarte mulți ani, am dormit fără să-mi fie frică de omul de lângă mine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.