După ce avocatul a plecat, Maria a desfăcut cusătura baticului. A scos două scrisori: una de la Mihai către fiica lui și alta de la banca din Alba Iulia, care confirma un depozit de 5.000 de lei pe numele Emiliei, administrat de Veronica până când fata împlinea 16 ani.
Sandu a ascuns scrisorile după o cărămidă slăbită din sobă.
În clipa aceea s-au auzit alte copite. Pe fereastră l-a văzut pe șeful de post, pe avocat… și pe o femeie îmbrăcată în negru, cu o batistă albă în mână, zâmbind de parcă venise să ia ceva ce îi aparținea.
Veronica Stanciu a intrat în curte fără grabă. Mergea drept, cu bărbia ridicată, ca o femeie obișnuită să dea ordine și să nu fie refuzată niciodată.
Emilia s-a tras imediat mai aproape de sobă.
Fața i s-a albit. Sandu a observat cum mâinile fetei tremurau sub pătură.
Nu era frică obișnuită. Era groaza unui copil care știa exact ce poate face omul din fața lui.
— Rămâi aici, îi spuse el încet.
Veronica a urcat treptele prispei și și-a șters zăpada de pe pantofi.
— Bună seara, domnule Ionescu. Vă mulțumesc că mi-ați găsit fata.
— Nu e fata dumitale.
Femeia a zâmbit fals.
— Ba este. Și a fugit după ce mi-a furat bani din casă.
Șeful de post și-a dres glasul.
— Sandule… ar fi mai bine să nu faci scandal. Există o plângere oficială.
Sandu s-a sprijinit de tocul ușii.
— Și există și urme de bătaie pe copil.
Pentru prima dată, zâmbetul Veronicăi a dispărut puțin.
— Copiii mai cad. Mai fac prostii.
— Da? Și arsurile tot din prostii sunt?
Tăcere.
Maria stătea în spate cu pumnii strânși în șorț.
Emilia nu mai clipea deloc.
Avocatul a făcut un pas înainte.
— Dacă nu predați minora, putem considera răpire.
Sandu a râs scurt.
— Atunci chemați și Protecția Copilului. Și doctorul din comună. Să vadă toți cum arată „copilul fugit de bunăvoie”.
Veronica și-a întors brusc privirea spre Emilia.
Fetița a înghețat.
— Emilia, vino aici.
Copila n-a mișcat.
— Acum.
Sandu s-a pus între ele.
— Nu pleacă nicăieri.
Ochii femeii s-au umplut de venin.
— Nu știți în ce vă băgați, domnule Ionescu.
— Ba da. În sfârșit știu foarte bine.
Veronica și-a încleștat maxilarul.
— Atunci spuneți-le și de scrisori.
În odaie s-a făcut liniște.
Avocatul a întors capul imediat spre ea, surprins că vorbise prea mult.
Sandu a observat.
Și a înțeles.
Nu banii erau problema.
Ci hârtiile.
— Ce scrisori? întrebă el calm.
Veronica și-a dat seama că greșise și a încercat să dreagă vorba.
— Delirează copilul. Soțul meu n-a lăsat nimic.
Dar era prea târziu.
Emilia s-a ridicat încet.
Avea ochii umezi, dar vocea fermă.
— Tata a aflat înainte să moară că ea îi falsifica semnătura.
Veronica a pălit.
— Minți!
— Am auzit tot. În noaptea aia tata a plâns.
Maria și-a dus mâna la gură.
Șeful de post se foia neliniștit.
Sandu s-a apropiat de sobă, a scos cărămida și a pus scrisorile pe masă.
Veronica a făcut un pas înainte atât de repede încât părea gata să sară pe ele.
Și atunci Sandu a văzut adevărata ei față.
Nu disperare.
Lăcomie.
În scrisoare, Mihai scria clar că lăsa ferma mică din vale și economiile strânse pentru Emilia. Mai scria că, dacă i se întâmplă ceva suspect, fata să fie dusă la Sandu Ionescu, singurul om în care mai avea încredere.
Șeful de post a luat hârtia cu mâini tremurate.
— Veronica… asta schimbă lucrurile.
Femeia a izbucnit.
— Toți sunteți împotriva mea! După ce am avut grijă de copilul ăsta ani întregi!
Emilia a izbucnit și ea:
— Mă încuiai fără mâncare! Mă băteai cu vătraiul!
Veronica s-a repezit instinctiv spre ea.
Dar Sandu i-a prins brațul atât de tare încât femeia a scăpat un țipăt.
Pentru prima dată, părea speriată.
— Să nu mai ridici niciodată mâna la copilul ăsta, spuse el încet.
Șeful de post a tras aer adânc în piept.
— Veronica Stanciu, trebuie să veniți cu noi la secție.
— N-aveți dovezi!
Sandu i-a arătat spatele Emiliei.
— Ba au.
Femeia a început să țipe, să amenințe, să plângă.
Dar nimeni n-o mai asculta.
Când au scos-o pe poartă, Emilia s-a prăbușit în genunchi lângă sobă.
Nu plângea.
Doar respira greu, de parcă abia atunci înțelegea că se terminase.
Maria a îmbrățișat-o prima.
Apoi Sandu s-a apropiat și i-a pus încet o pătură pe umeri.
— Nu te mai atinge nimeni de acum.
Emilia l-a privit lung.
— De ce mă ajutați?
Bărbatul a rămas câteva secunde fără răspuns.
Apoi s-a uitat spre fotografia veche a Clarei și a copiilor lui.
— Pentru că uneori Dumnezeu îți trimite un om exact când crezi că ai rămas singur pe lume.
Afară ningea liniștit. În casă mirosea a lemn ars și a ciorbă caldă.
Iar pentru prima dată după mulți ani, în casa lui Sandu Ionescu nu se mai simțea doar durere. Se simțea familie.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.