Părea o foame ținută prea mult timp înăuntru. Iar când vorbi, vocea lui suna de nerecunoscut.
— Vrei să-mi spui… că ți-ai păstrat prima dată toți anii ăștia… în timp ce stăteai în casa asta… uitându-te la mine… tăcând…?
Ana făcu un pas înapoi. El înaintă. Și atunci, din holul întunecat, se auzi vocea tremurată a Emmei.
— Tati… de ce țipi la mătușa?
Ce urma să facă Alex când avea să afle tot adevărul?
De ce îl afectase mărturisirea ei într-un mod atât de tulburător? Și ce ascundea Ana, pe lângă iubirea asta interzisă, ceva ce încă nu avusese curajul să spună?
Ce s-a întâmplat după aceea…?
Alex încremeni în clipa în care auzi vocea Emmei.
Fetița stătea în pijamale, cu iepurașul de pluș strâns la piept și cu ochii speriați.
Ana profită de moment și se depărtă repede.
— Nu țipa, o sperii — șopti ea.
Alex își trecu mâna prin păr, respirând greu, ca și cum încerca să se trezească dintr-un vis periculos.
— Emma, iubita mea, du-te în cameră. Vin imediat.
Dar fetița nu se mișcă.
— Mătușa plânge…
Ana nici nu realizase că îi curgeau lacrimile.
Emma veni direct la ea și o îmbrățișă de mijloc.
— Să nu pleci și tu…
Cuvintele copilului loviră ceva adânc în Alex.
Privirea lui se schimbă brusc.
Toată tensiunea aceea întunecată se transformă într-o vinovăție apăsătoare.
Se apropie încet și se lăsă în genunchi în fața fiicei lui.
— Nu pleacă nimeni, da?
Emma îl privi câteva secunde, apoi aprobă încet din cap și se întoarse în cameră.
După ce ușa se închise, liniștea deveni iar grea.
Ana își strânse brațele în jurul corpului.
— N-ar fi trebuit să spun nimic.
Alex o privea fără să clipească.
— Ba da.
— Nu înțelegi…
— Atunci explică-mi.
Ea își coborî ochii.
Ani întregi visase momentul în care el avea să o privească altfel. Dar acum că se întâmpla, totul părea greșit.
Durerea Biancăi încă exista între ei.
Pozele ei încă erau pe pereți.
Hainele ei încă ocupau jumătate din dulap.
— Am încercat să plec de multe ori — spuse Ana încet. — Dar Emma mă suna plângând. Tu nu dormeai. Casa asta cădea bucată cu bucată…
Alex făcu un pas spre ea.
— Și ai rămas pentru noi?
Ana ridică privirea.
— Am rămas pentru tine.
Cuvintele loviră aerul dintre ei.
Alex închise ochii pentru o clipă.
Ca și cum se lupta cu ceva uriaș înăuntrul lui.
— De când? — întrebă răgușit.
Ana zâmbi trist.
— Dinainte să te căsătorești cu Bianca.
El păli.
— Ce?
— Ea știa.
Alex rămase nemișcat.
— Bianca știa că te iubesc.
Ploaia se auzea din nou afară, mai tare acum.
— Înainte de nuntă, mi-a spus că o să-mi treacă. Că sunt doar o fată care confundă admirația cu iubirea.
Ana își șterse lacrimile.
— Și am încercat să cred asta.
Alex se sprijini de masă de parcă îl lăsaseră puterile.
— De ce nu mi-a spus niciodată?
— Pentru că îi era frică.
— Frică de ce?
Ana îl privi direct în ochi.
— Că într-o zi o să mă privești așa cum mă privești acum.
Alex își acoperi gura cu mâna.
Pentru prima dată după mulți ani, părea complet pierdut.
— Doamne…
Ana făcu un pas în spate.
— Vezi? Asta e problema. Totul e greșit. Bianca a fost sora mea.
— Bianca a murit acum trei ani! — izbucni el. — Și eu am murit odată cu ea, doar că încă respiram!
Vocea lui se sparse la final.
— Tu ai fost singura lumină din casa asta și eu m-am agățat de tine fără să-mi dau seama.
Ana simți cum inima îi bate haotic.
— Alex…
— Nu. Ascultă-mă acum tu pe mine.
Se apropie încet.
Nu cu obsesia de mai devreme.
Nu cu foamea aceea care o speriase.
Ci cu o sinceritate dureroasă.
— Când ai spus că n-ai fost cu nimeni… am înnebunit pentru că mi-am dat seama că ai sacrificat ani întregi din viața ta stând lângă mine. Lângă noi.
Ana îl privea fără aer.
— Și pentru prima dată mi-a fost frică — continuă el. — Frică să nu te pierd înainte să am curajul să recunosc ce simt.
Lacrimile îi curgeau acum amândurora.
În camera alăturată, Emma tuși în somn.
Viața mergea înainte, chiar și printre ruine.
Alex ridică încet mâna și îi atinse obrazul.
De data asta, Ana nu se trase înapoi.
— Dacă pleci acum — șopti el — o să înțeleg. Dar dacă rămâi… vreau să fac lucrurile corect. Fără ascuns. Fără rușine.
Ana închise ochii.
Ani întregi își imaginase iubirea asta ca pe un păcat.
Dar în clipa aceea, pentru prima dată, nu mai simțea vinovăție.
Simțea pace.
Încet, își lipi fruntea de a lui.
— Rămân.
Alex izbucni într-un râs scurt, tremurat, aproape neîncrezător.
Apoi o sărută din nou. Iar din camera Emmei se auzi vocea somnoroasă a fetiței: — În sfârșit… acum casa pare iar acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.