Am rămas lipită de perete, fără să mai pot respira normal. Dincolo de gaură, Andrei își ștergea ochii cu dosul palmei, încercând să-și recapete calmul înainte să stingă veioza.
Nu mai văzusem niciodată atâta durere pe chipul lui. Și cel mai rău era că o purtase singur. Noapte după noapte. În timp ce eu mă consumam de gelozie și suspiciuni.
M-am întors încet în pat și am început să plâng în pernă, în liniște, ca să nu mă audă. Nu știu cât am stat așa. Poate o oră.
Poate până dimineață.
Tot ce știam era că bărbatul pe care îl iubeam trecea printr-un iad și încerca să mă protejeze de el.
A doua zi dimineață, Andrei s-a purtat la fel ca întotdeauna.
Mi-a făcut cafeaua.
M-a întrebat dacă mai avem pâine.
Mi-a zâmbit.
Dar acum îi vedeam altfel oboseala din ochi.
Mâinile ușor tremurate.
Felul în care se sprijinea de mobilă când credea că nu sunt atentă.
Și am înțeles cât de bine își ascunsese suferința.
Toată ziua m-am gândit ce să fac.
Să-l confrunt?
Să mă prefac că nu știu?
Seara, când a luat iar perna în brațe ca să meargă în cealaltă cameră, l-am prins ușor de mână.
— Andrei…
S-a oprit.
— Da?
Avea vocea calmă.
Prea calmă.
Vocea unui om care se obișnuise să mintă frumos.
— Putem să vorbim?
L-am văzut încordându-se imediat.
A încercat să zâmbească.
— Sigur. Ce s-a întâmplat?
Nu m-am mai putut abține.
— Știu.
Fața i s-a golit de culoare.
Pentru câteva secunde n-a clipit.
— Ce… știi?
Mi-au dat lacrimile instant.
— Știu că ești bolnav.
Tăcere.
O tăcere atât de grea încât parcă apăsa pereții casei.
Andrei și-a întors privirea.
Și atunci am văzut ceva ce nu mai văzusem niciodată la el.
Frica.
Nu frica de moarte.
Frica de a fi văzut slab.
— Mariana…
Vocea i s-a frânt.
Am început să plâng.
— De ce n-ai spus nimic?
El s-a așezat încet pe canapea și și-a acoperit fața cu palmele.
— Pentru că mi-a fost rușine.
M-am apropiat de el.
— Rușine de mine?
A clătinat din cap.
— Rușine că omul pe care îl iubești a ajuns așa.
Atunci mi-a povestit tot.
Cu câteva luni înainte fusese diagnosticat cu o boală autoimună severă. Tratamentul era agresiv, durerile cumplite, iar medicamentele îi provocau stări groaznice noaptea.
— Doctorul mi-a spus că există șanse să-mi revin… dar durează.
Avea ochii roșii.
— Uneori urlu de durere după ce adormi. Alteori vomit sau nu mă pot ridica din pat. Nu voiam să mă vezi așa.
M-am așezat lângă el și i-am luat mâinile.
Erau reci.
Și slăbite.
— Suntem căsătoriți, Andrei.
A început să plângă încet.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam.
— Tocmai de asta… n-am vrut să mă urăști.
Mi s-a rupt sufletul.
Toată viața îl văzusem puternic. Omul care rezolva tot. Care mă proteja. Care îmi spunea mereu că o să fie bine.
Și acum stătea în fața mea distrus de frica de a nu deveni o povară.
L-am îmbrățișat tare.
Atât de tare încât am simțit cum începe să tremure.
— Ascultă-mă bine… i-am spus printre lacrimi. Eu nu m-am măritat doar cu zilele tale bune.
Și atunci a cedat complet.
A plâns în umărul meu ca un copil obosit.
În noaptea aceea n-a mai dormit în camera cealaltă.
Am mutat toate medicamentele în dormitorul nostru.
I-am schimbat pansamentele.
I-am ținut mâna când durerile deveneau prea mari.
Și pentru prima dată după multe săptămâni, nu s-a mai ascuns.
Lunile care au urmat au fost grele.
Foarte grele.
Au fost nopți în care adormeam pe scaun lângă el.
Zile în care abia aveam bani pentru tratamente.
Momente în care îl vedeam uitându-se pe ascuns la mine cu vinovăție.
Dar ceva se schimbase între noi.
Nu mai exista zidul ăla rece.
Nu mai exista frica spusă pe jumătate.
Într-o seară, pe când îi pregăteam ceaiul, m-a privit lung și mi-a spus încet:
— Credeam că dragostea înseamnă să protejezi omul iubit de tot ce e urât.
M-am dus la el și i-am mângâiat obrazul.
— Nu. Dragostea înseamnă să nu-l lași singur când viața devine urâtă.
A închis ochii și a zâmbit.
Un zâmbet mic.
Obosit.
Dar sincer. Au trecut aproape doi ani de atunci.
Andrei încă merge la controale. Încă are zile rele.
Dar boala s-a stabilizat. Iar gaura aceea mică din perete a rămas acolo mult timp.
N-am acoperit-o imediat. Pentru că, într-un fel ciudat, ea ne-a salvat căsnicia.
Mi-a amintit că uneori oamenii care ne iubesc cel mai mult nu se îndepărtează fiindcă nu ne mai vor… Ci pentru că încearcă disperat să ne ascundă propriile lor răni.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.