Am deschis ochii încet. Apartamentul era complet întunecat, iar liniștea aceea grea de după o ceartă plutea încă în aer.
Telefonul vibra continuu pe noptieră. Alex. Am lăsat să sune de trei ori înainte să răspund.
— Ce mai vrei?
La celălalt capăt nu se auzea furie. Se auzea panică.
— Vivi… deschide televizorul.
M-am ridicat încet din pat.
— Poftim?
— Te rog… deschide televizorul. Acum.
Ceva din vocea lui mi-a făcut pielea de găină.
Am luat telecomanda și am pornit televizorul. Toate posturile vorbeau despre același lucru. Furtună violentă.
Copaci căzuți.
Străzi blocate.
Accident grav pe centura Bucureștiului.
Iar apoi imaginea unei mașini negre complet distruse.
Am încremenit.
Era mașina lui Alex.
Reporterul vorbea repede:
— Șoferul a pierdut controlul din cauza ploii puternice. Din fericire, a supraviețuit…
Am închis ochii pentru o secundă.
— Alex… unde ești?
A oftat greu.
— La spital.
Am rămas tăcută.
În tot haosul ăla, în toată furia mea, nu mă gândisem nicio clipă că i s-ar putea întâmpla ceva.
— Ești bine?
— Da… doar câteva copci și o coastă fisurată.
Vocea îi tremura.
— Vivi… când am ieșit de la Bianca…
Am strâns maxilarul.
— Nu vreau detalii.
— Nu s-a întâmplat nimic între noi.
Am râs scurt.
Obosit.
— Serios? Și eu ar trebui să cred asta acum?
De partea cealaltă s-a făcut liniște.
Apoi a spus încet:
— M-am dus acolo ca să mă plâng de noi. De certuri. De faptul că simțeam că nu mă mai suporti.
M-am uitat în gol.
— Și ai ales fix casa altei femei.
— Știu.
Pentru prima dată după foarte mult timp, Alex părea sincer rușinat.
— Dar când am văzut cutiile… când am realizat că chiar te-am pierdut…
A tăcut câteva secunde.
— Am plecat imediat.
Am simțit ceva ciudat în piept.
Nu iertare.
Nu încă.
Doar oboseală.
Foarte multă oboseală.
— Știi ce doare cel mai tare? am întrebat încet.
— Ce?
— Că n-ai avut curajul să fii sincer înainte să distrugi tot.
Respirația lui s-a auzit greu prin telefon.
— Ai dreptate.
M-am așezat pe marginea patului și am privit cutia cu lucrurile lui rămase întâmplător în hol. O cană. O geacă. Încă puțin dintr-o viață care nu mai exista.
— Bianca unde e? am întrebat.
Alex a râs amar.
— M-a dat afară după ce ai lăsat cutiile. A zis că nu vrea probleme.
Ironia m-a lovit direct.
Omul pentru care aproape își distrusese relația rămăsese singur în câteva ore.
Ploaia lovea geamul puternic.
— Vivi… pot să te văd mâine?
Am închis ochii.
Cu câteva ore înainte aș fi spus „niciodată”.
Dar acum totul părea gol.
Trist.
Uman.
— Mâine nu, am spus încet. Am nevoie să respir.
A acceptat imediat.
— Înțeleg.
Și apoi, după câteva secunde:
— Îmi pare rău.
Nu era primul „îmi pare rău” pe care îl auzeam în viață.
Dar era primul care suna ca și cum îl durea cu adevărat.
Am închis telefonul și am rămas nemișcată în întuneric.
Dimineața a venit cu cer gri și cafea amară.
Pentru prima dată după doi ani, apartamentul era complet liniștit.
Și ciudat… nu mă mai speria liniștea.
O săptămână mai târziu, Alex a venit să-și ia ultimele lucruri.
Arăta obosit.
Mai slab.
Mai tăcut.
Niciunul dintre noi n-a făcut scene.
I-am dat cutia rămasă.
El s-a uitat prin apartament și a zâmbit trist.
— Chiar ai schimbat yala…
— Da.
A dat încet din cap.
— Ai făcut bine.
L-am privit câteva secunde.
Omul pe care îl iubisem stătea în fața mea, dar ceva se rupsese definitiv.
Nu din cauza Biancăi.
Ci din cauza felului în care mă făcuse să mă simt în ultimele luni: nesigură, mică, mereu pe locul doi.
Înainte să plece, s-a întors spre mine.
— Dacă aș fi luptat pentru noi mai devreme… crezi că am fi avut o șansă?
Am inspirat adânc.
— Poate.
A înghițit în sec.
— Și acum?
M-am uitat calm la el.
— Acum am ales să mă aleg pe mine.
A rămas tăcut. Apoi a plecat.
Iar când ușa s-a închis, pentru prima dată după foarte mult timp, nu m-am simțit abandonată. M-am simțit liberă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.