Andrei a rămas câteva clipe cu plicul în mână. Nu voia să-l deschidă.
Timp de șapte ani, Ștefan fusese fiul lui în toate sensurile care contau.
Îl învățase să meargă pe bicicletă, îl ținuse în brațe în nopțile cu febră și îi ștersese lacrimile după prima zi de școală.
Nimeni nu avea dreptul să apară din senin și să schimbe asta.
În cele din urmă, a desfăcut plicul.
Scrisoarea era scrisă de mână.
„Domnule Ionescu,
Dacă citiți aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt în viață sau sunt prea bolnav ca să vă întâlnesc.
Înainte de toate, vreau să vă spun un singur lucru: vă mulțumesc.
Nu pentru că mi-ați luat locul.
Ci pentru că i-ați oferit fiului meu viața pe care eu nu am putut să i-o ofer.”
Andrei a continuat să citească. Bărbatul povestea că, în urmă cu opt ani, soția lui murise la nașterea copilului.
La scurt timp după aceea, el fusese diagnosticat cu o formă agresivă de leucemie.
Nu mai avea familie apropiată, nici bani pentru tratament.
Medicii îi spuseseră că șansele de supraviețuire erau minime.
În acele condiții, luase cea mai grea decizie din viața lui.
Își dăduse fiul spre adopție.
„Nu l-am abandonat.
L-am lăsat să plece pentru că îl iubeam prea mult ca să-l condamn la o copilărie prin spitale și orfelinate.
În fiecare an am întrebat avocatul dacă este bine.
Nu am cerut niciodată să-l văd. Voiam doar să știu dacă este sănătos și fericit.”
Andrei simți cum i se umezesc ochii.
La finalul scrisorii era un singur lucru.
„Nu vreau să-i tulbur viața.
Nu vreau să afle cine sunt decât dacă dumneavoastră considerați că este pregătit.
Singura mea rugăminte este să-i dați această fotografie când va împlini optsprezece ani.
Să știe că tatăl lui biologic l-a iubit în fiecare zi a vieții sale.”
În plic se afla o fotografie.
Un bărbat foarte slab ținea în brațe un nou-născut și zâmbea printre lacrimi.
Andrei a ridicat privirea spre avocat.
— Mai este în viață?
Acesta a clătinat încet din cap.
— A murit acum două săptămâni.
În testament a lăsat doar această scrisoare și fotografia.
Nu a cerut niciodată custodia copilului.
Nu a încercat niciodată să vă contacteze cât timp a fost în viață.
A spus că dumneavoastră sunteți adevăratul tată al lui Ștefan.
Andrei a rămas tăcut. Când s-a întors acasă, Ștefan alerga prin curte cu mingea.
— Tată! Hai să vezi ce gol am dat!
Andrei l-a îmbrățișat fără să spună nimic.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic…
A zâmbit.
— Doar mi-am dat seama cât de norocos sunt că te am.
Anii au trecut.
În ziua în care Ștefan a împlinit optsprezece ani, Andrei i-a înmânat plicul.
L-a lăsat să citească singur.
După câteva minute, tânărul a ieșit pe terasă cu ochii în lacrimi.
— De ce mi-ai ascuns asta?
— Pentru că nu era povestea mea să o spun înainte să fii pregătit.
Ștefan a privit fotografia îndelung.
— El m-a iubit…
— Da.
— Dar tu m-ai crescut.
Andrei a încuviințat din cap.
— Nu trebuie să alegi între noi.
Poți să-i porți recunoștință lui pentru sacrificiul pe care l-a făcut și să mă iubești pe mine pentru anii pe care i-am trăit împreună.
Ștefan s-a apropiat și l-a îmbrățișat.
— Eu am avut doi tați.
Unul mi-a dat viață. Celălalt m-a învățat cum să o trăiesc.
Andrei a înțeles atunci că dragostea adevărată nu se împarte atunci când intră un om nou în poveste. Se înmulțește.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.