Soțul și-a trimis soția la țară să slăbească, pentru că se îngrășase, în timp ce el plănuia să se distreze nestingherit cu secretara lui.
— Andrei, nu înțeleg ce vrei de la mine, — a spus Maria.
— Nimic complicat, — a replicat Andrei cu o voce calmă. — Vreau doar puțină liniște, să stau singur și să mă odihnesc. Uite… du-te la casa de la țară, relaxează-te, poate mai dai jos și câteva kilograme. Ai cam neglijat silueta.
Privirea lui dezaprobatoare i-a alunecat pe trupul soției. Maria știa prea bine că se îngrășase din cauza tratamentului medicamentos, însă a ales să nu-l contrazică.
— Unde e casa asta de la țară? — a întrebat ea cu un ton reținut.
— Într-un loc tare frumos, — a zâmbit ironic Andrei. — Sunt convins că o să-ți placă.
Maria n-a mai zis nimic. Își dorea și ea o pauză. „Probabil suntem amândoi extenuați,” își spunea în sinea ei. „Să-l las să-i fie dor de mine. Și nici n-am să mă întorc până nu mă va ruga el.”
S-a apucat să-și facă bagajele.
— Nu ești supărată? — a întrebat Andrei, studiindu-i chipul. — E doar pentru puțin timp, ca să ne revenim amândoi.
— Nu, e în regulă, — a răspuns Maria, forțând un zâmbet.
— Atunci eu plec, — a rostit Andrei, sărutând-o scurt pe obraz înainte să iasă pe ușă.
Maria a oftat adânc. Sărutările lui își pierduseră de mult farmecul și căldura de odinioară.
Drumul a durat mult mai mult decât își imaginase. Maria s-a rătăcit de două ori, GPS-ul se tot bloca, iar semnalul la telefon lipsea cu desăvârșire. În sfârșit, a dat peste un indicator cu numele satului. Locul era retras, cu case vechi de lemn, dar bine întreținute, împodobite cu rame sculptate la ferestre.
„Confort modern aici? Nici vorbă,” și-a zis Maria. Și a avut dreptate. Căsuța era o colibă pe jumătate dărăpănată. Fără mașină și telefon, s-ar fi simțit ca în alt secol.
A scos mobilul, hotărâtă să-l sune pe Andrei. Nimic, nici urmă de semnal. Soarele cobora încet spre apus, iar Maria era sleită de puteri. Dacă nu intra în casă, ar fi dormit în mașină. Nu voia însă să-i ofere lui Andrei scuza că nu se descurcă. A coborât. Jacheta ei roșie părea caraghioasă în peisajul rustic. A zâmbit strâmb și a șoptit:
— Ei bine, Maria, nu te vei pierde aici.
A adormit în mașină, trezită dimineața de strigătul ascuțit al unui cocoș.
— Ce zgomot e ăsta? — a mormăit ea, coborând geamul.
Cocoșul o privea fix cu un ochi, apoi a început iar să cânte. O mătură a trecut pe lângă fereastră, speriindu-l, și deodată s-a făcut liniște. În pragul casei apăruse un bătrân.
— Bună dimineața! — a salutat el jovial.
Maria îl privea uimită. Părea desprins dintr-o carte veche.
— Nu vă luați după cocoș, — i-a spus bătrânul. — E de treabă, doar că țipă de zici că-l taie cineva.
Maria a râs. Parcă îi dispăruse toată oboseala. Bătrânul i-a zâmbit și el.
— Stai mult pe la noi sau doar în trecere?
— Pentru odihnă, cât voi avea răbdare, — a spus Maria.
— Vino, fată dragă, la noi la masă. Să faci cunoștință cu nevastă-mea. Ea coace plăcinte, dar n-are cine le mânca. Nepoții vin rar, copiii și mai rar…
Maria n-a refuzat. Era bine să-și cunoască vecinii. Soția bătrânului, o adevărată bunicuță de poveste, cu batic, șorț și un zâmbet larg, o întâmpină cu bunătate. În casă mirosea a proaspăt și era o curățenie desăvârșită.
— Ce minunat e la dumneavoastră! — s-a mirat Maria. — Dar de ce copiii vin atât de rar?
— Noi le tot spunem să nu vină, — a ridicat din umeri bătrâna. — Nici drumuri nu mai sunt. După ploi, o săptămână întreagă nu poți ieși. Înainte aveam un pod, vechi, dar ținea. Acum cinci ani s-a prăbușit. Și uite-așa trăim ca niște pustnici. O dată pe săptămână, moșul pleacă cu barca la magazin. Ștefan e voinic, dar anii…
— Sunt dumnezeiești plăcintele! — a lăudat Maria. — Dar chiar nu vine nimeni să repare? Nu se interesează nimeni?
— Cine să se intereseze? Mai suntem cincizeci de suflete aici. Înainte erau o mie. S-au tot mutat.
— Dar administrația?
— Dincolo de pod. Ocolul până acolo e de șaizeci de kilometri. Crezi că nu am încercat? Răspunsul e același: nu sunt bani.
Maria a simțit că își găsise un rost cât timp avea să stea acolo.
— Spuneți-mi unde găsesc primăria. Sau poate veniți cu mine? Nu se anunță ploaie. Bătrânii s-au uitat mirați unul la altul.
— Vorbești serios? Ai venit să te odihnești…
— Serios, odihna poate însemna multe lucruri. Și dacă plouă data viitoare când vin? Vreau să încerc și pentru mine.
Bătrânii i-au zâmbit larg.
La primărie i s-a spus răspicat:
— Nu ne mai bateți la cap! Faceți să părem niște neisprăviți. Uitați-vă la drumurile din oraș! Cine credeți că va da bani pentru un pod la un sat cu cincizeci de locuitori? Găsiți un sponsor. Uite, poate pe domnul Sandu, patronul firmei unde lucrează soțul dumitale. Ați auzit de el?
Maria a dat afirmativ din cap. Desigur că auzise — Sandu crescuse chiar acolo, părinții lui plecaseră când avea vreo zece ani.
A doua zi, Maria l-a căutat pe Sandu. Și-a făcut curaj și i-a trimis un e-mail în care i-a povestit despre sat, despre bătrânii minunați care locuiau acolo și despre podul distrus. Spre surprinderea ei, a primit răspuns chiar în aceeași seară.
— Doamnă Maria, nici nu știți cât m-a emoționat ce mi-ați scris. O să vin personal să văd despre ce e vorba. Până atunci, mă voi asigura că o echipă de ingineri ajunge acolo să facă măsurători.
Trei luni mai târziu, satul fremăta de bucurie. Un pod nou, trainic, lega acum cele două maluri, iar mașinile treceau zilnic. Copiii și nepoții bătrânilor puteau veni oricând în vizită. Cât despre Maria, și-a dat seama că nu trebuia să aștepte ca Andrei s-o implore să se întoarcă. A rămas acolo, între oameni simpli, care o prețuiau cu adevărat. Și într-o dimineață, în timp ce mirosea iarba cosită și se bucura de cântecul cocoșului, a știut sigur că își găsise în sfârșit locul.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”