Zâmbetul mi-a rămas pe față, dar în interior eram calmă într-un mod straniu. Ca înaintea unei furtuni, când aerul stă pe loc.
„Nu e nevoie să spui nimic acum”, am spus, ridicând ușor mâna. „Chiar nu.”
Andrei m-a privit ca pe un animal prins în faruri. Femeia — Ioana, aveam să aflu curând — se uita de la el la mine, încercând să lege lucrurile.
„Ce se întâmplă?” a întrebat ea încet.
M-am întors spre ea. Am observat că halatul meu îi venea perfect. M-a durut, dar nu cât credeam.
„Eu sunt soția lui Andrei”, am spus simplu. „Suntem căsătoriți de opt ani.”
Cuvintele au căzut greu, ca niște farfurii sparte pe gresie.
Ioana a făcut un pas în spate. Apoi încă unul. Și-a dus mâna la gură.
„Nu… nu e adevărat”, a șoptit ea. „Andrei mi-a spus că e divorțat.”
Am ridicat din umeri. „Asta le spune tuturor, probabil.”
Andrei a încercat să intervină. „Hai să vorbim. Toți trei. Se poate explica.”
„Nu”, am răspuns calm. „Acum vorbesc eu.”
M-am așezat pe scaun, ca la mine acasă. Pentru că era casa mea. Plătită din ratele mele, din munca mea, din serile în care el „stătea peste program”.
„Ioana”, am continuat, „câte luni locuiți aici?”
„Trei”, a spus ea mecanic.
Am dat din cap. „Exact cât timp eu stăteam la sora mea din Ploiești, crezând că salvăm o căsnicie.”
Tăcere.
„Și inelul?” am întrebat.
Ioana și-a scos telefonul, cu mâinile tremurând. Mi l-a arătat. Un inel frumos. Scump. Recunoșteam suma. Era exact cât economiile noastre comune: douăzeci și cinci de mii de lei.
„Îmi pare rău”, a spus ea, cu lacrimi în ochi. „N-am știut.”
Și chiar am crezut-o.
M-am ridicat. „Nu e vina ta.”
Apoi m-am întors spre Andrei. „Ai zece minute să-ți iei lucrurile.”
„Ce?” a spus el. „Unde să mă duc?”
„Nu e problema mea”, am răspuns. „Dar nu mai stai aici.”
A încercat să protesteze. I-am întins telefonul.
„Am vorbit deja cu avocatul. Contractul e doar pe numele meu. Și, apropo, contul comun e gol.”
M-a privit ca și cum nu mă mai recunoștea.
„Tu… ai plănuit asta?”
Am zâmbit trist. „Nu. Dar am fost atentă.”
Ioana s-a dus în dormitor și s-a schimbat. Când a ieșit, mi-a întins halatul. L-am luat și l-am pus pe spătarul scaunului.
„Ai unde să mergi?” am întrebat-o.
A dat din cap. „La mama. O să fie bine.”
Când a plecat, Andrei era deja cu geanta în mână. Nu m-a privit când a ieșit pe ușă.
După ce am rămas singură, m-am așezat pe canapea. Casa era tăcută. Dar nu goală.
Am deschis geamul. Aerul de seară mirosea a ploaie și a începuturi noi.
În acea noapte, am dormit fără nod în gât. Și dimineața, pentru prima dată după mult timp, mi-am băut cafeaua în liniște.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.