Alina deschise ușa și îi privi pe amândoi. Sandu stătea drept, încercând să pară sigur pe el. Mariana, în schimb, își frământa degetele.
— Alina, ea este Mariana.
Femeia o măsură din cap până-n picioare.
Apoi zâmbi.
— Așa deci. Pentru ea chiulești tu?
Sandu se înroși.
— Nu chiar…
— Ba chiar, interveni Mariana și izbucni în râs.
Alina îi pofti înăuntru. În seara aceea au băut ceai și au mâncat prăjitură cu mere. Alina a întrebat-o pe Mariana despre școală, despre părinți, despre ce voia să facă mai departe.
La plecare, când Mariana ieșise deja pe coridor, Alina îl opri pe Sandu.
— E fată bună.
— Știu.
— Atunci să nu-ți bați joc de ea.
Sandu o privi surprins.
— N-aș face asta.
Alina îi netezi gulerul cămășii.
— Știu. Doar ești mândria mea.
Anii au trecut.
Sandu a intrat la Politehnică. A terminat facultatea.
S-a căsătorit cu Mariana.
Au primit un apartament mic și, după câțiva ani, s-a născut Alex.
Viața i-a purtat în alt cartier, apoi în alt oraș.
Părinții lui Sandu au îmbătrânit. Căminul muncitoresc a fost demolat.
Vecinii s-au împrăștiat.
Iar Alina a dispărut din viața lui aproape fără să-și dea seama.
La început îi trimitea felicitări de sărbători.
Apoi tot mai rar. După aceea, nimic.
Sandu o căutase de câteva ori.
Fără rezultat.
Și acum, stând pe balcon și privind cum fiul său de șaisprezece ani se întorcea acasă după ce chiulise împreună cu fata vecinilor, Alexandru își amintise brusc totul.
Cureaua tatălui.
Ușa groasă a toaletei.
Sandvișurile cu salam.
Și vocea Alinei:
„Mândria mea.”
Ușa apartamentului se deschise.
Alex intră.
De data aceasta nu mai apucă să fugă.
— În sufragerie, spuse Alexandru.
Băiatul se opri.
— Tata…
— Acum.
Alex intră și se așeză.
Alexandru rămase în picioare.
— De cât timp chiulești?
— Nu chiulesc…
— M-a sunat diriginta.
Băiatul tăcu.
— Și te-am văzut cu fata aceea.
Alex ridică brusc privirea.
— Cu Irina?
— Așa o cheamă?
— Da.
— Din cauza ei lipsești?
Alex strânse pumnii.
— Nu.
— Atunci de ce?
— N-ai înțelege.
Cuvintele acelea îl înfuriaseră întotdeauna pe Alexandru.
Era gata să ridice vocea.
Apoi, pentru o fracțiune de secundă, se văzu pe el însuși la treisprezece ani, fugind de un bărbat cu o curea în mână.
Se așeză.
— Încearcă-mă.
Alex îl privi neîncrezător.
După câteva secunde, spuse:
— Irina are grijă de bunica ei.
— Și?
— Bunica ei e bolnavă. Irina locuiește numai cu ea. Uneori trebuie s-o ducă la policlinică. Alteori să stea la coadă după medicamente. Dacă lipsește prea mult, riscă să rămână corigentă.
— Și tu ce legătură ai?
— Merg cu ea.
Alexandru încruntă sprâncenele.
— În loc să mergi la școală?
— Uneori.
— De ce?
Băiatul ridică din umeri.
— Pentru că nu are pe nimeni.
Alexandru simți ceva ciudat în piept.
— Cum o cheamă pe bunica ei?
— Alina.
Tăcerea se lăsă atât de brusc, încât Alexandru auzi frigiderul pornind în bucătărie.
— Cum?
— Alina. Alina Arnold.
Alexandru se ridică atât de repede, încât scaunul se răsturnă.
— Unde locuiește?
— Tata, ce ai?
— Unde locuiește?
Douăzeci de minute mai târziu, coborau amândoi din mașină în fața unui bloc vechi de la marginea orașului.
Irina le deschise.
Când îl văzu pe Alexandru, păli.
— Domnule Alexandru…
— Bunica ta este acasă?
Fata ezită.
Apoi deschise ușa mai larg.
În camera mică, lângă fereastră, într-un fotoliu, stătea o femeie foarte bătrână.
Părul îi era complet alb.
Mâinile subțiri. Pe măsuța de lângă ea erau medicamente și o ceașcă de ceai.
Alexandru rămase în prag.
Nu semăna aproape deloc cu femeia elegantă, cu pantofi cu toc și pălării, pe care o păstrase în amintire.
Dar ochii…
Ochii erau aceiași.
— Alina?
Femeia întoarse capul.
Îl privi lung.
Foarte lung.
Apoi buzele îi tremurară.
— Sandule?
Alexandru simți că i se taie picioarele.
În câteva secunde era în genunchi lângă fotoliul ei.
— Dumneavoastră sunteți…
Alina îi atinse obrazul.
— Ai îmbătrânit, mândria mea.
Atunci Alexandru începu să plângă.
Nu mai plânsese de la moartea tatălui său.
Alex stătea în ușă, fără să înțeleagă nimic.
Irina plângea și ea.
Mai târziu au aflat adevărul.
Irina era nepoata Alinei.
Fiul despre care vecinii din vechiul cămin șoptiseră cu zeci de ani înainte murise într-un accident împreună cu soția lui.
Irina rămăsese în grija bunicii.
Alina o crescuse exact așa cum, cândva, îl protejase pe Sandu.
Numai că acum era bolnavă.
Iar pensia abia le ajungea.
Alex aflase întâmplător situația și începuse s-o ajute pe Irina.
De aceea lipsea.
Nu pentru plimbări.
Nu pentru distracție.
Ci pentru a duce o bătrână la medic, pentru a căra cumpărăturile și pentru a sta la cozi după medicamente.
Alexandru își privi fiul.
Cu câteva ore înainte îl considerase un adolescent iresponsabil.
Acum îi era rușine.
— De ce nu mi-ai spus?
Alex ridică din umeri.
— Mi-era teamă că o să țipi.
Răspunsul îl lovi mai tare decât orice reproș.
Pentru o clipă, Alexandru își auzi propriul tată.
Își aminti cureaua.
Și înțelese că, fără să-și dea seama, devenise omul de care el însuși fugise când era copil.
În seara aceea, când Mariana ajunse de la serviciu, îi găsi pe toți în apartamentul Alinei.
Iar în următoarele săptămâni lucrurile se schimbară.
Alex nu mai chiulea.
Alexandru și Mariana au vorbit cu școala, iar profesorii au ajutat-o pe Irina să recupereze orele pierdute.
Alexandru se ocupa de drumurile la medic.
Mariana le aducea mâncare.
Iar Alex continua să vină aproape zilnic.
Într-o după-amiază, Alexandru și Alina au rămas singuri.
— Am vrut să vă caut, spuse el.
— Știu.
— Nu, nu știți. Am tot amânat. Serviciu, copil, rate… Mereu credeam că mai este timp.
Alina zâmbi.
— Așa fac oamenii. Cred că timpul îi așteaptă.
Alexandru își coborî privirea.
— Dacă nu era Alex…
— M-ai fi găsit mai târziu.
— Poate prea târziu.
Alina nu răspunse.
După o vreme, Alexandru întrebă:
— De ce m-ați ajutat atunci? Aveați propriile probleme.
Alina privi spre fereastră.
— Pentru că nimeni nu l-a ajutat pe băiatul meu când avea nevoie.
Alexandru ridică privirea.
Ea continuă încet:
— Și mi-am promis că, dacă voi vedea vreodată un copil singur împotriva tuturor, n-o să trec mai departe.
Atunci Alexandru înțelese.
Alina nu îl salvase doar pe el în acei ani.
Încercase, prin el, să salveze ceva ce nu reușise să salveze în propria familie.
Câteva luni mai târziu, de ziua Alinei, au venit cu toții.
Mariana adusese tort.
Irina pregătise masa.
Alex intră ultimul, ținând la spate un buchet uriaș de flori.
— Pentru dumneavoastră.
Alina râse.
— Pentru mine?
— Da.
Băiatul se aplecă și o sărută pe obraz.
Ea îi luă mâna.
Apoi îl privi pe Alexandru.
— Sandule…
— Da?
Alina arătă spre Alex.
— Ai crescut un băiat bun.
Alexandru simți cum i se strânge gâtul.
Alina zâmbi și adăugă:
— E mândria ta.
Alexandru se uită la fiul lui. Apoi clătină încet din cap.
— Nu numai a mea.
Și pentru prima dată după foarte mulți ani, în acea cameră mică, Alina auzi din nou cuvintele pe care cândva le spusese unui copil speriat:
— E mândria noastră.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.