Băiețelul se trezi speriat din cauza gemetului mamei sale. Se apropie de pat:
— Mamă, te doare ceva?
— Matei, adu-mi puțină apă!
— Imediat! — spuse el, fugind grăbit spre bucătărie.
În mai puțin de un minut se întoarse cu o cană plină:
— Uite, mamă, bea!
Chiar atunci se auzi o bătaie în ușă.
— Fiule, vezi cine e! Probabil a venit bunica Nina.
În prag apăru vecina lor, ținând o cană mare în mână.
— Cum te simți, Maria? — îi atinse fruntea cu îngrijorare. — Ai febră mare. Ți-am adus niște lapte cald cu unt.
— Am luat deja medicamente…
— Nu ajunge. Trebuie să mergi la spital. Ai nevoie de un tratament adevărat. Și trebuie să mănânci cum trebuie, dar frigiderul tău e aproape gol.
— Mătușă Nina, am cheltuit toți banii pe pastile… — ochii Mariei se umplură de lacrimi. — Nimic nu îmi face bine.
— Trebuie să te internezi la spital.
— Dar cu Matei ce fac? Cu cine să-l las?
— Și cu cine o să-l lași dacă… dacă tu nu mai ești? Nici treizeci de ani n-ai împlinit, nu ai soț, nici bani… — îi mângâie părul cu tristețe. — Gata, nu mai plânge!
— Mătușă Nina, spune-mi ce să fac!
— O să sun eu după doctor, — spuse vecina, scoțând telefonul.
Reuși să ia legătura și să afle tot ce trebuia.
— Mi-au spus că vin azi, în cursul zilei. Eu plec acum. Când ajung, trimite-l pe Matei să mă cheme.
Vecina ieși pe hol, iar băiețelul o urmă până la ușă.
— Bunică Nina, mama o să moară?
— Nu știu, dragul meu. Roagă-te lui Dumnezeu să o ajute. Dar mama ta nu prea crede în El…
— Și bunicul Dumnezeu o s-o ajute? — ochii copilului străluceau a speranță.
— Trebuie să mergi la biserică, să aprinzi o lumânare și să-I ceri ajutor. Atunci El o să audă. Gata, eu mă duc.
Matei se întoarse în casă, gânditor.
— Matei, cred că ți-e foame, dar noi n-avem nimic bun. Adu două pahare.
Când le aduse, mama turnă laptele în ele.
— Bea, dragul meu!
El bău, dar foamea i se făcu și mai mare. Maria își dădu seama imediat. Se ridică anevoie, luă portofelul de pe masă și scoase o bancnotă.
— Uite, 50 de lei. Du-te, cumpără două plăcinte și mănâncă-le pe drum. Eu o să pregătesc ceva între timp. Hai, fugi!
Îl conduse până la ușă, apoi, sprijinindu-se de perete, porni încet spre bucătărie. În frigider găsi doar câteva conserve ieftine de pește, puțină margarină, iar pe pervaz stăteau doi cartofi și o ceapă.
— Trebuie să fac o supă…
Deodată i se făcu rău și se prăbuși pe un scaun, epuizată. „Ce se întâmplă cu mine? Nu mai am pic de putere. Jumătate din concediu a trecut deja, banii s-au dus. Dacă nu mă întorc la lucru, cu ce îl trimit pe Matei la școală? Într-o lună începe clasa întâi… Nu am rude, nimeni nu mă poate ajuta. Și boala asta… trebuia să merg de la început la doctor. Acum, dacă mă internează, cum o să stea Matei singur?”
Se ridică cu greu și începu să curețe cartofii.
Îi era foarte foame, însă gândurile lui Matei alergau în altă parte: „Ieri mama nici nu s-a ridicat din pat. Dacă moare? Mătușa Nina a zis să cer ajutor de la bunicul Dumnezeu…” Se opri, se gândi, apoi își schimbă brusc direcția și porni spre biserică.
„De șase luni m-am întors de pe front. Sunt viu doar printr-un miracol. Măcar pot merge, chiar dacă sprijinindu-mă în baston. Cicatricile de pe trup nici nu le mai simt. Iar cele de pe față? Nu mai contează, oricum nu mă va lua nimeni de bărbat,” își spunea Nicolae în timp ce pășea spre biserică. „Trebuie să aprind lumânări pentru băieți. Azi se împlinește un an de când s-au stins, iar eu… am supraviețuit printr-o minune.”
Cu douăzeci de ani în urmă plecase în armată. Acum era civil. Dar cât de greu era să simtă că nu mai folosește nimănui. Pensia îi asigura un trai decent, iar banii strânși îi ajungeau pentru încă două vieți. Dar la ce bun, dacă era singur?
Lângă biserică stăteau câțiva cerșetori. Nicolae scoase câteva bancnote de o sută de lei și le întinse.
— Rugați-vă pentru prietenii mei, Radu și Stelian!
Intră în biserică, cumpără lumânări, le aprinse și începu să rostească rugăciunea învățată de la preot:
— Pomenește, Doamne, pe robii Tăi…
În timp ce își făcea cruce, îi apăreau parcă vii înaintea ochilor prietenii pierduți. Când sfârși, rămase locului, cufundat în amintiri.
Alături de el, un băiețel slab și mic ținea o lumânare ieftină, privind nesigur în jur. O bătrânică se apropie de el:
— Hai, te ajut eu!
Îi aprinse lumânarea și îi arătă unde să o pună.
— Uite așa să te închini! — îl învăță cu răbdare. — Și spune-I Domnului de ce ai venit.
Matei privi îndelung icoana și apoi șopti:
— Ajută-mă, bunicule Dumnezeu! Mama e bolnavă. Nu am pe nimeni altcineva. Fă ceva, ca să se facă bine. Mama nu are bani de pastile, iar eu în curând merg la școală și nici măcar un ghiozdan nu am…
Nicolae rămase nemișcat, privind băiețelul. Problemele lui, care cu câteva clipe înainte păreau uriașe, acum deveniseră mici și se retrăseseră în umbră. Ar fi vrut să strige către întreaga lume…
…dar în loc de asta, se apropie de băiat și, cu o voce caldă, îl întrebă:
— Cum te cheamă, micuțule?
— Matei, — spuse băiatul, ridicând ochii umezi spre el.
— Și mama ta cum se simte?
— E tare bolnavă. A spus că poate o să trebuiască să stea în spital…
Nicolae oftă, apoi își trecu mâna peste capul copilului.
— Haide, Matei, mergem împreună la un magazin din apropiere. O să-ți cumpăr un ghiozdan, rechizite și ceva bun de mâncare pentru tine și mama ta.
Ochii băiatului se lărgiră de uimire.
— Pe bune?
— Da. Și o să vin și la voi acasă să vă ajut cum pot. Nu trebuie să fiți singuri.
Așa și făcu. În următoarele zile, Nicolae deveni sprijinul lor. A ajutat-o pe Maria să ajungă la spital, s-a ocupat de cumpărături și i-a dus zilnic lui Matei mâncare caldă. În scurt timp, Maria începu să se simtă mai bine, iar băiatul plecă fericit la școală cu un ghiozdan nou și cu rechizitele mult visate.
După câteva luni, în casa lor nu mai domnea tristețea. Nicolae le devenise un adevărat prieten al familiei, iar Maria începu să-i zâmbească tot mai des. Într-o seară, când stăteau toți trei în jurul mesei, Matei zise fericit:
— Bunicule Dumnezeu chiar ne-a ajutat! Uite, acum suntem toți împreună!
Iar Nicolae, cu lacrimi în ochi, își dădu seama că în sfârșit găsise ceva ce nici războiul, nici banii, nici anii grei nu-i putuseră da: o familie adevărată.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”