— Ce i-ai făcut mamei mele, nebuno?! — a strigat Marcel, în timp ce eu am rămas impasibilă la teatrul ieftin al mamei sale.
— Divorț, — am spus liniștită, privind pe fereastră.
— Ce-ai spus?! — vocea lui, tăioasă, a sfâșiat tăcerea din cameră.
M-am întors încet și i-am zâmbit calm bărbatului care mă privea uluit.
— Vreau divorț, Marcel.
Privirea lui a fugit imediat spre mama lui. Doamna Elena, care asculta pe furiș de după ușă, s-a prins teatral de piept și, oftând zgomotos, s-a prăbușit pe podea.
Veche tactică. Altădată aș fi alergat să o ajut. Acum am trecut nepăsătoare pe lângă ea și m-am îndreptat către laptop.
De ce nu-mi venise ideea divorțului mai devreme? Probabil pentru că mă obișnuisem cu suferința, ca broasca aceea care fierbe în apă și nu știe că moare până e prea târziu.
Ei bine, acum clocotul s-a sfârșit.
Marcel și mama lui se comportau de parcă le aparținea totul. La început păreau oameni buni. Sau poate doar au știut cum să joace rolurile.
Marcel m-a cucerit cu flori, vorbe frumoase și promisiuni. Dar e clar că nu ar fi mișcat niciodată un deget pentru mine. Poate că nici nu a fost vreodată iubire adevărată.
— Ce i-ai făcut mamei mele, mă auzi?! — a mai urlat Marcel, când am ignorat din nou scena din hol.
— Nu mai gust teatrul ieftin, — am zis, trecând pe lângă trupul „căzut” și așezându-mă la masă.
Am deschis laptopul și am căutat: „divorț fără copii — procedură”. Era mai simplu ca niciodată. Din fericire, nu avuseserăm copii.
— Adu-ți bagajele, dragă, — am spus, zâmbind către reflexia mea din ecran. — Și nu uita să-ți iei și mama.
Fața i s-a alungit. Apartamentul mamei lui era dat în chirie, dar eu nu primisem niciun ban. Toate cheltuielile — de la facturi la mâncare — erau pe mine.
Se instalaseră confortabil.
Când aduceam vorba despre bani, începea circul: doamna Elena leșina instant, iar Marcel mă acuza că sunt zgârcită.
Dar acum nu mai aveam chef de scenarii.
— Mă asculți măcar?! — a șuierat, apropiindu-se amenințător.
Era un bărbat masiv, frecvent la sală. Știam că, dacă ar fi vrut, m-ar fi putut răni ușor.
— Dacă mai zici o dată „divorț”, îți jur că te distrug! Ai înțeles, nebuno?!
— Te sperie ideea că mă pierzi? Sau te roade gândul că aș putea iubi pe altcineva?
Privirea i s-a încruntat. M-a prins de umăr cu atâta forță, că mi-au trosnit oasele.
— Dacă aflu că mă înșeli, te termin! Ai înțeles?
I-am zâmbit rece.
— Ia-ți mâna de pe mine, paranoicule. Mama ta zace pe jos — nu te duci s-o „salvezi”?
A pufnit nervos, m-a împins și s-a dus la „victima” de pe podea. Eu mi-am închis laptopul și am plecat la baie.
Noaptea n-am închis un ochi. Marcel dormea cu spatele la mine, sforăind. Elena, la fel, în camera ei. Priveam luminile intermitente de pe pervaz. M-am ridicat și m-am dus să văd.
Telefonul lui Marcel se tot aprindea.
„Unde ești, pisoiule?”
„Mulțumesc pentru flori, sunt minunate!”
„I-ai spus deja nebunei de noi? Când ne mutăm în apartament?”
„Am făcut două teste! O să fii tătic!”
Am pus telefonul la loc și m-am dus în bucătărie.
Asta era situația. Nici aici, nici acolo. Tipic bărbaților care vor totul, dar nu dau nimic.
Veniseră dintr-un orășel de provincie. Elena își găsise repede un partener înstărit care, „din nefericire”, a murit subit, lăsându-i un apartament. Acum îl închiriau.
Și brusc mi-a venit un gând îngrozitor: dacă Marcel m-a luat de nevastă doar pentru apartamentul meu?
Divorțul devenise inevitabil. Dar cum să-i dau afară fără să risc o scenă periculoasă?
Dimineața, cu ochii încă obosiți, m-am dus în bucătărie să fac cafeaua.
În timp ce ei dormeau, am savurat liniștea. Mi-a scris Katia, prietena mea.
Lucram împreună. Și ea trecuse recent printr-un divorț. Soțul o părăsise pentru o secretară tânără și o lăsase fără nimic.
„Am luat bilete la gala caritabilă! Vii?”
Wow.
Katia vâna acele bilete de luni bune. Era vorba despre o gală organizată de o firmă imobiliară importantă, frecventată de crema societății din capitală.
Am acceptat pe loc. Aveam nevoie să-mi limpezesc mintea.
Cât timp încă dormeau, am completat online cererea de divorț.
„Cererea a fost înregistrată cu succes” — a apărut pe ecran.
Zâmbeam. După divorț, puteam merge și la poliție — amenințările lui Marcel îmi dădeau dreptul la protecție.
Dar cât timp eram încă căsătoriți… nu puteam face mare lucru.
— Ești trează? — am auzit vocea lui din spate.
A văzut că am închis laptopul rapid, dar l-a redeschis imediat.
„Cererea ta a fost primită. Așteaptă validarea.”
— Ce e asta? — se încruntă el.
— Asta voiam și eu să te întreb. Felicitări, urmează să fii tată, nu?
A rămas mut.
— Ai cotrobăit în telefonul meu?!
— M-ai trădat, — am răspuns calm. — Eu doar îți returnez favoarea. Vreau divorț.
— Și ce mai vrei pe lângă?…
— Ce mai vreau? — am spus, ridicându-mă și privind în ochii lui. — Vreau liniște. Vreau demnitate. Vreau să fiu fericită fără să-mi cer scuze pentru asta.
Marcel a început să se agite, dar ceva în atitudinea mea l-a făcut să tacă. Poate că, pentru prima oară, m-a văzut cu adevărat.
Trei zile mai târziu, însoțită de Katia, am depus actele oficiale. Poliția mi-a oferit ordin de protecție temporar, iar avocatul m-a sfătuit cum să gestionez evacuarea celor doi.
A fost un proces scurt. Marcel nu a mai avut curajul să mă înfrunte în instanță.
În scurt timp, apartamentul era iar al meu. Curat, aerisit, fără urlete, fără minciuni. Fără teatru.
Seara caritabilă a fost începutul unei etape noi. Acolo l-am cunoscut pe Vlad, un arhitect care zâmbea sincer și vorbea rar, dar cu substanță. N-a încercat să mă cucerească — doar m-a ascultat. Și mi-a spus că merit tot ce e mai bun.
Și pentru prima dată, am crezut și eu asta.
După un an, viața mea era alta. Lucram la un proiect de design interior, în colaborare cu firma lui Vlad. Apartamentul meu era plin de lumină, de flori proaspete și de râsete. Ale mele.
Iar într-o seară liniștită de vară, în grădina de la marginea orașului, Vlad m-a întrebat simplu:
— Ce mai vrei?
L-am privit, zâmbind.
— Nimic. Am deja tot.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”