Cătălina a încremenit.
— Cum adică? — a întrebat ea, aproape fără glas.
Doctorul a rămas câteva secunde tăcut, apoi a rotit monitorul ușor spre ea.
— Doamnă Cătălina… ceea ce văd aici este foarte neobișnuit.
Inima ei bătea atât de tare încât îi țiuiau urechile.
— E cancer? spuneți-mi direct.
Doctorul a clătinat din cap.
— Nu. Nu este cancer.
Aerul i-a intrat brusc în piept, dar liniștea doctorului o speria și mai tare.
El a inspirat adânc.
— Sunteți însărcinată.
Cătălina a izbucnit într-un râs scurt, nervos.
— Nu… nu se poate. Eu nu pot avea copii.
— Se pare că puteți. Și nu doar atât…
Doctorul a mărit imaginea.
Pe monitor se vedeau clar două forme mici.
— Sunt gemeni.
Cătălina a simțit că amețește.
— Nu… nu… sigur greșiți…
Doctorul a zâmbit pentru prima dată.
— Doamnă, sunt medic de peste douăzeci de ani. Nu confund o sarcină gemelară.
Lacrimile i-au umplut ochii instant.
Cincisprezece ani.
Cincisprezece ani de dezamăgiri.
Teste negative.
Sărbători în care se prefăcea că nu o doare când rudele întrebau: „Și voi când faceți un copil?”
Totul îi revenea acum în minte ca un val.
— Dar… întrebarea aceea? Cu câți bărbați am fost?
Doctorul a zâmbit stânjenit.
— Pentru că nivelul hormonal și imaginea de aici m-au făcut să cred inițial că e posibil să existe o confuzie de date sau o procedură făcută în altă parte. O sarcină naturală după atâția ani este extrem de rară.
Cătălina și-a pus mâinile pe față și a început să plângă în hohote.
Nu de frică.
De ușurare.
Doctorul i-a întins un șervețel.
— Felicitări. Aproximativ douăsprezece săptămâni.
Douăsprezece săptămâni.
Ea și Mihai aveau deja doi copii fără să știe.
A ieșit din clinică amețită, ținând ecografia lipită de piept.
A stat câteva minute pe trotuar, apoi a scos telefonul și l-a sunat pe Mihai.
A răspuns repede, peste zgomot de apă și voci de bărbați.
— Ce-au zis? E grav?
Cătălina n-a putut vorbi imediat.
— Mihai…
— Ce s-a întâmplat?! Mă sperii!
Ea a început să râdă printre lacrimi.
— O să fii tată.
La capătul celălalt s-a făcut liniște.
— Cum adică… tată?
— De gemeni.
S-a auzit ceva căzând în apă și niște înjurături îndepărtate.
— Cătă… vorbești serios?
— Da.
Mihai a început să plângă.
Ea nu-l auzise niciodată plângând.
— Vin acum! Las tot acolo!
— Și peștele?
— Să-l ia Dunărea! Eu am copii!
Cătălina a izbucnit iar în râs.
Când Mihai a ajuns la clinică, a alergat direct spre ea și a strâns-o în brațe în mijlocul parcării, fără să-i pese de oameni.
— Auzi… noi chiar o să avem copii? a șoptit el.
Ea a dat din cap.
Mihai a căzut în genunchi și și-a lipit fruntea de burta ei.
Iar pentru prima dată după mulți ani, Cătălina n-a mai simțit golul acela dureros în suflet.
Pentru că, în sfârșit, familia lor începea cu adevărat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.