Spre seară, Ioana a luat o pătură veche și l-a acoperit pe Andrei. Apoi s-a dus în șură și a început să caute.
Nu bani. Nu haine. Ci pușca lui.
Mâinile îi tremurau când a găsit-o ascunsă sub niște saci de porumb. Lângă ea erau câteva cartușe și un cuțit ruginit.
În altă vreme ar fi fugit. Ar fi căutat ajutor.
Dar în satul acela oamenii trăiau cu frica în sân. Nimeni nu vorbea împotriva lui Nicu „Chioru” și a oamenilor lui. Poliția închidea ochii, iar cei care îndrăzneau să spună ceva dispăreau fără urmă.
Ioana a înțeles atunci că era singură. Și că dacă voia să o mai vadă vreodată pe Maria, trebuia să lupte.
A doua zi dimineață și-a îngropat bărbatul în spatele casei, lângă nucul bătrân pe care îl plantaseră împreună când se căsătoriseră.
N-a chemat pe nimeni.
Doar ea, o lopată și o durere care îi sfâșia pieptul.
Înainte să plece, a pus mâna pe crucea improvizată și a șoptit:
— Îți jur, Andrei… că nu-i las nepedepsiți.
Apoi a pornit la drum.
Timp de câteva zile a mers prin sate, întrebând în șoaptă de Sandu și Nicu. Unii se făceau că nu știu nimic. Alții îi închideau ușa în nas de frică.
Dar într-un târziu, un bătrân cioban a oprit-o la marginea unui drum.
— Dacă ții la viața ta, lasă-i în pace, femeie, i-a spus.
— Mi-au luat familia, a răspuns ea. Ce viață să mai apăr?
Bătrânul a tăcut câteva clipe.
Apoi i-a spus unde își ascundeau oamenii lui Nicu marfa furată și unde beau nopțile.
În noaptea aceea, Ioana a stat ascunsă lângă un han părăsit.
I-a văzut.
Sandu râdea la masă, cu sticla în mână, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ioana a simțit cum îi fierbe sângele.
Dar nu s-a grăbit.
A așteptat.
Când bărbatul a ieșit singur în spatele clădirii, ea l-a urmărit fără zgomot.
Sandu s-a întors prea târziu.
A apucat doar să vadă țeava puștii.
— Tu?! a bâiguit speriat.
— Unde e Maria? a întrebat Ioana cu voce rece.
Bărbatul a încercat să mintă.
Dar când a văzut privirea femeii, s-a rupt.
I-a spus tot.
Maria era ținută într-o cabană izolată, păzită de oamenii lui Nicu.
Ioana l-a lăsat legat de un copac și a plecat.
Nu l-a ucis.
Nu încă.
Două zile mai târziu a ajuns la cabană.
Era noapte și ploua mocănește.
A auzit vocea Mariei dinăuntru și inima i s-a strâns.
Fata plângea încet.
Ioana a intrat pe furiș prin spate.
Unul dintre paznici dormea beat. Altul nici n-a avut timp să înțeleagă ce se întâmplă înainte să fie lovit cu patul puștii.
Când Maria și-a văzut sora, a izbucnit în plâns.
— Credeam că ai murit… a șoptit fata.
Ioana a strâns-o tare în brațe.
— Nu mai las pe nimeni să-ți facă rău.
Dar chiar atunci s-a auzit glasul lui Nicu „Chioru”.
— Știam că o să vii.
Ieșise în prag cu pistolul în mână.
Ioana s-a ridicat încet și s-a pus în fața Mariei.
— S-a terminat, Nicule.
Bărbatul a râs.
— Tu? Singură?
Dar n-a mai apucat să spună altceva.
Pentru că în spatele lui a apărut Sandu, încă legat la mâini, adus de oamenii satului.
Bătrânul cioban răspândise vestea.
Iar oamenii, sătui de frică și teroare, veniseră în sfârșit. Nicu a încercat să fugă.
Însă n-a mai avut unde. În noaptea aceea, pentru prima dată după mulți ani, satul nu s-a mai temut.
Iar Ioana, cu sora ei în brațe și cu lacrimile curgând în tăcere, a înțeles că uneori oamenii pot pierde tot… dar tot găsesc puterea să se ridice.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.