Emil a dus-o pe Larisa în camera ei și a așezat-o pe pat. I-a adus un pahar cu apă și s-a așezat lângă ea, la nivelul ochilor.
— Tata e aici — i-a spus încet. — Nimeni nu te mai atinge. Promit.
Fetița nu spunea nimic. Se uita în podea și își răsucea degetele, așa cum făcea de fiecare dată când îi era frică.
— Larisa… — a continuat el, cu vocea tremurată — spune-mi adevărul. Te rog.
A urmat o tăcere lungă. Apoi, ca și cum s-ar fi rupt ceva în ea, a început să plângă în hohote.
— Mami… mami mă bate — a șoptit. — De mult… când tu nu ești acasă.
Emil a simțit cum i se strânge stomacul.
— Cum adică te bate?
— Cu palma… cu cureaua… mă trage de păr… — spunea printre sughițuri. — Și spune că sunt rea… că din cauza mea e obosită… că dacă spun cuiva, o să fie și mai rău…
Fiecare cuvânt era ca un cuțit. Emil își mușca buzele ca să nu izbucnească.
— De ce nu mi-ai spus? — a întrebat, cu ochii plini de lacrimi.
— Mi-a fost frică… — a răspuns Larisa. — A zis că o să pleci… că n-o să mă mai iubești.
În acel moment, Emil a știut că nu mai există cale de întoarcere. Și-a luat copilul în brațe și a ținut-o strâns, ca și cum ar fi vrut să șteargă toți anii de durere într-o singură îmbrățișare.
În acea noapte, Larisa și Matei au dormit la bunici. A doua zi, Emil a mers la poliție. A spus tot. A arătat vânătăile. A cerut ajutor.
Mariana a fost anchetată, iar adevărul a ieșit la iveală. Vecinii au început să-și amintească țipetele. Învățătoarea a confirmat suspiciunile. Nimeni nu a mai putut închide ochii.
Procesul nu a fost ușor. Au fost lacrimi, rușine, priviri aruncate pe stradă. Dar Emil nu a dat înapoi. Și-a luat un apartament mic, cu chirie, într-un oraș apropiat. Muncea mult, dar seara era mereu acasă.
Larisa a început terapie. La început tăcea. Apoi, încet, încet, a început să zâmbească din nou. Să râdă. Să deseneze.
Într-o seară, stăteau toți trei pe canapea, mâncând clătite.
— Tati? — a întrebat Larisa.
— Da, puiule?
— Acum sunt în siguranță?
Emil a tras-o la piept.
— Da. Și o să fii mereu. Cât timp respir, nimeni nu-ți mai face rău.
Larisa a zâmbit. Un zâmbet adevărat. Iar în acel moment, Emil a știut că, deși pierduse o familie, își salvase copiii. Și asta era tot ce conta.