— Nu pot să-ți explic totul la telefon — continuă el. — Mâine, la nouă, vino singură la cafeneaua Umbra, în centru. Și ascultă-mă bine… să nu-i spui nimic Biancăi.
Am rămas fără glas. El a tras aer adânc în piept.
Și înainte să se închidă apelul, a spus ceva care mi-a înghețat sufletul: — Dacă află că am vorbit cu tine… de data asta chiar o să termine ce a început.
În noaptea aceea am stat pe marginea patului până dimineață, cu telefonul strâns în mâini și ochii ațintiți spre ușă.
Bianca nu a mai ieșit din cameră.
Din când în când îi auzeam pașii grăbiți. Alteori vorbea la telefon foarte încet, atât de încet încât nu puteam înțelege nimic.
La ora opt fără un sfert m-am îmbrăcat în liniște.
Mi-am pus un palton gros și am coborât scările fără zgomot.
Dar când am ajuns la ușă, Bianca era deja acolo.
Stătea în bucătărie cu o cafea în mână și mă privea fix.
— Unde mergeți așa devreme? întrebă ea.
Am simțit cum mi se usucă gura.
— Până în centru… am niște treburi.
Bianca a zâmbit.
Un zâmbet rece.
— Singură?
— Da.
A lăsat încet cana pe masă.
— Aveți grijă, doamnă Elena. În ultima vreme vi se pare că vedeți și auziți lucruri care nu există.
Vorbele ei m-au făcut să îngheț.
Dar n-am spus nimic.
Am ieșit din casă și am urcat în mașină cu mâinile tremurând.
Tot drumul spre cafenea am avut impresia că cineva mă urmărește.
Cafeneaua Umbra era mică, ascunsă pe o străduță veche din Centrul Vechi al Bucureștiului.
Când am intrat, aproape că nu mai puteam respira.
Și atunci l-am văzut.
În colțul cel mai întunecat, cu gluga trasă pe cap și barba crescută, stătea Alex.
Fiul meu.
Am scăpat geanta din mână.
El s-a ridicat imediat și m-a prins înainte să cad.
În clipa în care m-a atins, am izbucnit în plâns.
— Ești viu… Dumnezeule… ești viu…
Și el plângea.
— Iartă-mă, mamă…
L-am strâns în brațe minute întregi.
Apoi s-a uitat speriat peste umăr.
— Nu avem mult timp.
Ne-am așezat.
Alex era slăbit, tras la față și avea o cicatrice urâtă lângă tâmplă.
— Ce s-a întâmplat? am șoptit.
El și-a frecat mâinile tremurând.
— Barca nu s-a scufundat accidental. Bianca a încercat să mă omoare.
Am simțit că mi se oprește inima.
Mi-a povestit că, înainte cu câteva luni de dispariție, descoperise că Bianca avea datorii uriașe la cămătari și o relație cu un alt bărbat.
În plus, încheiase pe ascuns o asigurare de viață de aproape un milion de lei pe numele lui.
În noaptea în care au ieșit cu barca, ea îi pusese ceva în băutură.
Alex își amintea doar că amețise brusc și că Bianca vorbea la telefon cu cineva.
Apoi o lovitură puternică.
Și apa rece.
A fost găsit aproape mort de un cargou turcesc, la zeci de kilometri de țărm.
Fără acte. Fără telefon.
Când și-a revenit, a aflat de la televizor că fusese declarat mort.
— De ce n-ai venit acasă? am plâns eu.
Alex și-a plecat privirea.
— Pentru că omul cu care era Bianca avea legături periculoase. Când au aflat că trăiesc, au încercat iar să mă găsească. Am stat ascuns. Dar acum am dovezi.
A scos un stick mic din buzunar.
— Aici sunt mesajele ei, înregistrările și transferurile de bani.
În clipa aceea, telefonul lui a vibrat.
Fața i s-a albit.
— Ne-a găsit.
Am auzit atunci frâne puternice afară.
Alex s-a ridicat instant.
Prin geamul cafenelei am văzut-o pe Bianca coborând dintr-o mașină neagră.
Nu era singură.
Lângă ea erau doi bărbați masivi.
Bianca a privit direct spre geam.
Și când l-a văzut pe Alex viu, fața i s-a transformat într-o mască de groază.
Alex mi-a prins mâna.
— Sună la poliție. Acum!
Totul s-a întâmplat foarte repede.
Bărbații au intrat în fugă în cafenea, dar în aceeași clipă mai multe mașini de poliție au oprit pe stradă.
Alex trimisese deja dovezile unui avocat cu o oră înainte.
Bianca a încercat să fugă.
N-a apucat.
Polițiștii au încătușat-o chiar în fața cafenelei, în timp ce ea urla și plângea isteric.
Când a trecut pe lângă mine, s-a uitat direct în ochii mei.
Și pentru prima dată am văzut adevărata ei față.
Nu tristețe. Nu iubire. Doar ură.
După tot scandalul, am rămas pe trotuar, tremurând, iar Alex m-a ținut strâns în brațe. Soarele începea să răsară peste clădirile vechi ale orașului.
— Hai acasă, mamă, mi-a spus încet.
Și pentru prima dată după doi ani, cuvântul „acasă” nu m-a mai durut.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.