I s-a spus că fiul ei nu mai este în viață, dar câteva zile mai târziu a primit un apel de pe un număr necunoscut.
Cu doar câteva zile în urmă, neliniștea pusese stăpânire pe tot satul. Un grup de soldați tineri, printre care se afla și fiul Anei — Alexandru, plecase într-o misiune de recunoaștere printr-o pădure de lângă Bistrița, dar nu s-au mai întors.
Unul dintre ofițeri povestise că i-a văzut intrând în desiș, însă pădurea parcă îi înghițise. Echipajele de căutare au scotocit zona zi de zi, însă totul a fost în zadar.
În a treia zi, armata i-a declarat oficial dispăruți. Iar după încă două zile — morți. Părinților li s-au înmânat actele, iar Anei i s-a dat un steag pliat în triunghi, spunându-i-se că trupul fiului ei nu fusese găsit, dar, în asemenea condiții, era imposibil ca cineva să fi supraviețuit.
A doua zi, în sat s-au ținut funeraliile. O procesiune mică, clopotele bisericii sunau jalnic, iar un sicriu gol, acoperit cu drapelul, era purtat pe umeri de câțiva soldați.
Ana stătea în fața gropii, strângând cu disperare batista în pumni, ca și cum ținea cu toată puterea de ultima legătură pe care o avea cu băiatul ei. Încerca să accepte ceea ce se întâmplase, dar nici măcar speranța nu mai avea putere să-i aline sufletul.
Se forța să accepte realitatea. Dar apoi, după încă două zile, când afară se lăsase deja noaptea și liniștea cuprinsese toată casa, telefonul ei a sunat deodată. Un număr necunoscut. Inima i-a sărit în piept — astfel de apeluri veneau, de obicei, cu vești cumplite.
— Alo? — a șoptit ea, abia respirând.
De partea cealaltă s-a auzit o voce stinsă, răgușită:
— Ana Dumitrescu?
Ana a simțit cum i se înmoaie genunchii.
— Da… sunt eu… cine este?
— Mamă… sunt eu… Alexandru…
I-a trebuit câteva clipe să-și dea seama că nu visează. A început să plângă în hohote, încercând să spună ceva, dar cuvintele nu ieșeau. În cele din urmă a reușit să șoptească printre suspine:
— Alexandru… ești viu? Unde ești, copilul meu?
— Sunt într-un spital militar din Suceava. Am fost rănit, am stat câteva zile în inconștiență. Documentele mele s-au pierdut în haosul din pădure. Dar acum sunt în viață, mamă. Și o să vin acasă.
Ana a izbucnit iar în plâns, dar de data aceasta erau lacrimi calde, de bucurie. În aceeași seară, a început să pregătească tot ce putea: patul din camera lui Alexandru, a spălat perdelele, a așezat o icoană pe noptieră și a pus flori proaspete în vază.
Câteva zile mai târziu, Alexandru a ajuns acasă, sprijinit de un camarad, cu un bandaj la mână și privirea încă obosită, dar zâmbind. Ana l-a strâns în brațe cum nu o mai făcuse niciodată, cu toată puterea unui suflet care fusese la un pas de a se frânge pentru totdeauna.
În acea seară, au stat amândoi pe prispă, ținându-se de mână, privind stelele și respirând aerul cald de vară. Era liniște. În sfârșit, liniște. Și Ana știa acum cât de prețioasă este viața, chiar și atunci când ți se pare că ai pierdut tot.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”