Ioana simțea cum îi bate inima în gât. Camera era luminată slab de câteva veioze vechi, iar în mijlocul dormitorului uriaș nu era niciun pat pregătit pentru noaptea nunții. Nici petale de flori, nici lumânări, nimic din ce își imaginase măcar o secundă.
În schimb, lângă geamul mare, stătea bătrânul Dumitrescu într-un fotoliu de piele, îmbrăcat într-un halat gri. În fața lui era o masă lungă plină de dosare, hârtii și fotografii.
Dar nu asta o făcuse pe Ioana să înghețe.
Pe peretele din spate erau zeci de poze cu ea.
Poze din ultimii doi ani.
La piață. În autobuz.
La spital cu mama ei.
Ieșind de la serviciu.
Ioana a făcut instinctiv un pas înapoi.
— Ce-i asta?… a șoptit ea.
Bătrânul a ridicat privirea încet.
— Închide ușa, te rog.
Vocea lui nu mai avea nimic rece în ea. Părea obosit. Foarte obosit.
Ioana a rămas nemișcată câteva secunde, apoi a împins ușa cu spatele.
— De ce aveți poze cu mine?
Dumitrescu și-a frecat tâmplele și a oftat adânc.
— Pentru că te caut de doi ani.
Fata a simțit cum îi îngheață sângele.
— Nu înțeleg…
Bărbatul a luat una dintre fotografii și i-a întins-o. Era o poză cu mama ei, Elena, făcută în urmă cu aproape treizeci de ani.
Tânără. Zâmbitoare.
Lângă el.
Ioana a rămas fără aer.
— Mama…
— Da, a spus încet Dumitrescu. Am iubit-o mai mult decât orice pe lumea asta.
În cameră s-a făcut liniște.
Se auzea doar ploaia care începuse afară.
Ioana îl privea fără să clipească.
— Mama mi-a spus că tata a murit înainte să mă nasc.
Bătrânul a închis ochii o clipă.
— Așa a crezut ea că e mai bine. Tatăl tău adevărat era fiul meu.
Ioana a simțit că i se taie picioarele.
S-a prins de marginea mesei.
Dumitrescu s-a ridicat greu și a venit spre ea.
— Nunta asta n-a fost ce crezi tu.
— Atunci ce a fost?! aproape a strigat ea.
Omul a rămas câteva secunde tăcut.
— Ultima mea încercare să te găsesc și să-ți las tot ce am.
Ioana nu mai înțelegea nimic.
Bătrânul s-a așezat iar și a început să vorbească încet, de parcă fiecare cuvânt îl durea.
Fiul lui murise într-un accident înainte să afle că Elena era însărcinată. Familia lui Dumitrescu o respinsese pe femeie, crezând că urmărește banii lor. Elena dispăruse din oraș și nu mai vrusese niciodată să audă de numele lor.
Ani întregi, bătrânul încercase să o găsească.
Prea târziu.
Când aflase de Ioana, fata era deja mare. Dar nu știa cum să se apropie de ea fără să fugă.
Așa că inventase totul.
Anunțul de angajare.
Întâlnirile.
Contractul.
Nunta.
Tot.
Ioana avea lacrimi în ochi.
— Și de ce… de ce nu mi-ați spus adevărul de la început?
Dumitrescu a zâmbit trist.
— Pentru că nimeni nu crede un bătrân bogat care apare din senin și spune că e familie.
Apoi s-a dus la unul dintre sertare și a scos o mapă groasă.
Acte.
Case.
Terenuri.
Conturi.
Totul era trecut pe numele ei.
Ioana îl privea uluită.
— Eu nu vreau banii dumneavoastră.
— Știu, a spus el calm. Tocmai de asta meriți să-i ai.
În clipa aceea, bătrânul s-a clătinat ușor.
Fața i s-a albit.
Ioana a fugit spre el exact când omul s-a prăbușit pe podea.
— Domnule Dumitrescu!
Ambulanța a venit după douăzeci de minute.
Lumina rece din salonul 412 bâzâia continuu deasupra lor.
Ioana stătea pe scaun, cu mâinile strânse una în alta.
Medicii au ieșit abia spre dimineață.
— A făcut infarct, dar a avut noroc. Dacă întârziați câteva minute…
Ioana a izbucnit în plâns.
Pentru prima dată în mulți ani, bătrânul nu mai era singur.
Iar ea… pentru prima dată în viață, simțea că are familie.
Trei luni mai târziu, casa aceea mare nu mai părea pustie.
În curte se auzeau râsete.
Miros de sarmale.
Muzică veche românească la radio.
Iar Dumitrescu, stând pe terasă cu o pătură pe genunchi, o privea pe Ioana cum udă florile și zâmbea în liniște.
Nu câștigase doar o moștenitoare. Își găsise, în sfârșit, familia pe care o pierduse cu zeci de ani în urmă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.