Ion n-a dormit deloc în noaptea aceea. A rămas pe scaun, cu lumina monitorului aprinsă și cu poza Mariei lângă tastatură. Din când în când, își ridica ochii spre fotografie și parcă o auzea spunându-i aceeași vorbă pe care i-o repeta mereu:
„Prea îi ierți pe oameni, Ioane.”
Pe la cinci dimineața, casa era rece și liniștită. Din sufragerie venea doar mirosul greu de alcool și farfurii uitate pe masă. Ion s-a ridicat încet și a coborât. Paharele erau împrăștiate peste tot. Covorul era pătat cu vin. Resturile de tort zăceau pe jos, călcate în picioare.
Iar lângă chiuvetă era încă bolul metalic cu boabe pentru câini. L-a privit câteva secunde. Apoi l-a luat și l-a aruncat direct la gunoi.
În acel moment, Andrei a intrat în bucătărie, ciufulit și nervos.
— Ai înnebunit complet? Bianca a plâns toată noaptea!
Ion s-a întors încet spre el.
— Și eu am plâns ani întregi în mine, dar nu te-a interesat.
Andrei a oftat iritat și și-a frecat fața.
— Tată, exagerezi. Era o glumă la petrecere.
— Glumă? îl întrebă Ion. Glumă e când râzi cu omul, nu de omul care te-a crescut.
Andrei a tăcut.
Pentru prima dată după mulți ani, părea mic.
Dar Ion nu mai simțea milă.
— Voiam să mă trimiteți la azil?
Fața lui Andrei s-a albit instant.
— Cine ți-a spus?
Ion a ridicat telefonul și i-a arătat tranzacția respinsă.
Andrei a rămas fără cuvinte.
În clipa aia, Bianca a apărut și ea pe hol, cu ochii umflați.
— Nu era cum credeți…
— Atunci explică-mi, spuse Ion.
Bianca a început să plângă.
Adevărul a ieșit greu, bucată cu bucată.
Ea era însărcinată în aproape șase luni. Pierduseră apartamentul din cauza datoriilor. Andrei își pierduse slujba cu aproape un an în urmă și ascunsese totul. Se împrumutaseră peste tot.
Dar partea cea mai urâtă abia venea.
Andrei voia să vândă casa lui Ion.
Îi spusese Biancăi că, dacă îl conving să meargă „de bunăvoie” la azil, puteau vinde locuința și începe o viață nouă în București.
Ion simți că i se taie picioarele.
Casa aia o construise cu Maria, cărămidă cu cărămidă. Fiecare colț avea amintiri. În curte încă era leagănul pe care îl făcuse pentru Andrei când era mic.
Și acum propriul lui copil îl vedea ca pe o piedică.
Nu ca pe un tată.
Ca pe ceva ce trebuia mutat din drum.
Ion s-a apropiat de fiul lui și l-a privit drept în ochi.
— Știi care e cea mai mare rușine? Nu că ai rămas fără bani. Ci că ai uitat cine ți-a ținut de foame când erai mic.
Andrei a început să plângă.
Nu teatral. Nu fals.
Ca un om rupt.
— Mi-a fost frică… șopti el. Nu știam ce să fac.
Ion a închis ochii câteva secunde.
Și-a amintit de băiatul care alerga prin curte desculț, care îi sărea în brațe când venea de la muncă.
Unde dispăruse copilul ăla?
Poate că viața îl stricase.
Poate lăcomia.
Poate comoditatea.
Dar Ion înțelesese ceva important.
Dacă îl salva din nou fără să-i dea o lecție, totul avea să se repete.
Așa că a luat o decizie.
În aceeași zi, și-a chemat notarul.
Casa a fost trecută pe numele unei fundații pentru bătrâni abandonați, urmând ca Ion să aibă drept de locuire pe viață.
Restul economiilor le-a împărțit în două.
O parte pentru viitorul nepotului care urma să se nască.
Și o parte pentru el.
Pentru prima dată după mulți ani.
Andrei a izbucnit când a aflat.
A țipat.
A lovit masa.
A spus că tatăl lui îl distruge.
Dar Ion n-a mai ridicat tonul.
Doar l-a privit calm și i-a spus:
— Nu eu te-am distrus. Tu ai făcut asta singur când ai uitat să fii om.
După două săptămâni, Andrei și Bianca s-au mutat într-o garsonieră mică, cu chirie.
Au început să muncească amândoi.
Greu.
Pe bune.
Fără bani primiți de-a gata.
Iar într-o seară de toamnă, Andrei s-a întors la poarta casei cu ochii în lacrimi și două pungi de cumpărături în mâini.
Nu ceruse bani. Nu venise să ia nimic. Venise să stea cu tatăl lui. Ion a deschis poarta fără un cuvânt.
Și pentru prima dată după foarte mult timp, au mâncat împreună la aceeași masă. Fără umilință. Fără minciuni. Fără boluri pentru câini.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.