Sunetul a tăiat aerul ca un cuțit. Înăuntru s-a făcut liniște. Tavi a rămas cu bucata de carne în aer. Larisa a scăpat vaza pe masă, iar coniacul s-a vărsat peste fața de masă brodată de mine.
Radu s-a întors primul spre geam. Și m-a văzut. Fața lui a devenit albă ca varul.
— Mamă…? a șoptit.
Am mai bătut o dată. Nu tare. Doar cât să știe că nu e nicio vedenie.
Larisa a început să țipe. Tavi s-a ridicat atât de brusc încât a răsturnat scaunul. Pentru o clipă, chiar păreau îndoliați. Doar că nu de moartea mea. De frica lor.
Radu a ieșit pe verandă, clătinându-se.
— Tu… tu ești vie?
— După cum vezi, am răspuns calm. Și încă merg pe picioarele mele.
Ploua mărunt. Noroiul îmi ajungea până la glezne, dar nu-mi păsa.
— Dar poliția… au zis… că pădurea…
— Că pădurea e mare? Da. Dar nu destul de mare cât să mă îngroape fără să mă caute măcar trei zile.
Larisa a apărut în ușă, tremurând.
— Noi… noi am crezut că…
— Că ați scăpat de mine? am completat eu.
Tăcere.
În casă mirosea a usturoi și a rușine.
Am intrat încet. Mi-am sprijinit lopata de perete, exact lângă cuierul unde încă atârna haina soțului meu. M-am așezat la capul mesei.
— Continuați, vă rog. Ce voiați să dărâmați prima dată?
Nimeni nu a răspuns.
Radu și-a frecat fruntea.
— Mamă… noi eram stresați… nu știam ce să facem…
— Așa că ați început să împărțiți.
Am luat sticla de coniac și am închis-o.
— Pomană fără mort. Interesant obicei.
Larisa a început să plângă. Dar lacrimile ei nu mă mai mișcau.
— Să vă spun ceva clar, am continuat. Casa asta e pe numele meu. Terenul la fel. Iar mâine merg la notar.
Radu a tresărit.
— Ce notar?
— Donație. Dar nu către voi.
S-au uitat unul la altul.
— Către primărie. După ce nu voi mai fi, aici se va face un centru pentru copii. Sau pentru bătrâni fără familie. Ceva util.
— Mamă, nu poți face asta! a izbucnit Larisa.
— Ba pot.
M-am ridicat.
— Pentru că eu încă sunt vie. Și, după cum văd, asta vă deranjează mai mult decât v-ar fi deranjat moartea mea.
Tavi nu mai scotea un sunet.
Radu a încercat să spună ceva, dar cuvintele nu-i ieșeau.
Am luat vaza albastră și am șters-o cu colțul șorțului.
— Vă invit să terminați pomana. Mâncarea e bună. Doar că data viitoare, poate verificați mai întâi dacă omul chiar a murit.
Am ieșit din casă și am închis ușa în urma mea.
A doua zi am fost la notar în oraș.
Peste o lună, actele erau făcute.
Copiii mei încă vin uneori. Mai stau pe bancă, mai încearcă să pară calzi. Eu le ofer ceai.
Dar casa nu mai e un premiu. E doar o casă.
Iar eu nu mai sunt „vechitură”.
Sunt stăpâna ei. Și, cât timp bat cu lopata în pământul meu, nimeni nu mă mai îngroapă înainte de vreme.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.