Pe ecran era extrasul contului comun pe care îl avusesem cu Bogdan înainte de despărțire.
Sub el se vedeau zeci de transferuri.
Nu către magazine de materiale de construcții. Nu către firme de mobilă.
Ci către un singur beneficiar. O femeie.
În dreptul fiecărei plăți apărea același nume.
Alina Mureșan. Lidia a clipit de câteva ori.
— Cine este asta?
— Întrebați-l pe fiul dumneavoastră.
Am deschis apoi un alt document.
Era un contract de închiriere. Semnat de Bogdan.
Apartamentul era închiriat pe numele aceleiași femei.
— Din banii pe care i-a luat de la dumneavoastră i-a plătit chiria aproape un an.
Soacra a rămas fără glas.
— Nu… Nu se poate…
Am mai apăsat o dată pe ecran.
Au apărut fotografii. Bogdan ieșind din blocul femeii.
Intrând împreună într-un restaurant.
Ținând-o de mână. Lidia s-a așezat încet pe scaun.
— El mi-a spus că renovați apartamentul…
— Știu.
Asta mi-a spus și mie când dispăreau banii din economiile noastre.
În bucătărie s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Pentru prima dată, femeia nu mai avea nimic să-mi reproșeze.
După câteva minute a întrebat încet:
— Tu chiar nu ai văzut nimic?
— Am văzut.
Doar că am avut încredere.
Ea și-a acoperit fața cu palmele.
— Mi-am vândut economiile pentru bătrânețe ca să-l ajut…
Atunci a sunat telefonul ei.
Pe ecran apărea numele lui Bogdan.
Lidia a răspuns imediat.
— Mamă, ai fost la ea? Ți-a dat banii?
Femeia nu a spus nimic câteva secunde.
Apoi a răspuns cu o voce pe care nu i-o mai auzisem niciodată.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nici ea nu i-a văzut vreodată.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Mamă, lasă că îți explic…
— Nu-mi mai explica nimic.
Spune-mi doar unde sunt cei două sute de mii de lei.
Bogdan a început să bâlbâie scuze.
Că urma să-i înapoieze. Că lucrurile se complicaseră.
Că totul fusese o neînțelegere.
Lidia a închis telefonul fără să mai asculte.
S-a ridicat încet. S-a uitat spre mine cu ochii în lacrimi.
— Toată dimineața am venit convinsă că tu ești vinovată.
Am clătinat din cap.
— Nu aveam cum să plătesc o datorie despre care nici măcar nu știam.
Soacra a mers spre ușă.
Înainte să iasă, s-a întors.
— Îmi pare rău.
Atât. Fără reproșuri. Fără amenințări.
Doar două cuvinte sincere. După ce ușa s-a închis, m-am uitat încă o dată la telefon.
Adevărul făcuse în cinci minute ceea ce explicațiile mele nu ar fi reușit nici în cinci ani.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.