— Fotografia aceea… șopti ea. De unde o aveți?
Biroul păru să se răcească brusc. Alexandru Ionescu se ridică încet de la birou și luă rama în mâini, ca și cum ar fi ținut ceva fragil, aproape sacru.
— Este… o amintire veche, spuse el, evitând privirea Andreei.
— Dar sunt eu, domnule avocat, izbucni ea. Sunt eu când eram copil.
Tăcerea care urmă fu grea, apăsătoare. Se auzea doar zumzetul îndepărtat al orașului și tic-tacul discret al unui ceas de perete.
Alexandru închise ochii pentru o clipă. Când îi deschise, nu mai erau reci. Erau obosiți.
— Așază-te, te rog, spuse el, de data asta fără rigiditate. Avem multe de lămurit.
Andreea se așeză din nou, cu inima bătându-i nebunește. Toată viața ei modestă, toate lunile în care numărase leii până la ultimul ban, păreau să o fi adus exact aici.
— Mama ta… cum o cheamă? întrebă el încet.
— Elena Popescu, răspunse ea imediat.
Bărbatul inspiră adânc, ca și cum numele acela îl lovise direct în piept.
— Elena… repetă el. N-am mai rostit numele acesta de peste 25 de ani.
Andreea simți cum ochii i se umplu de lacrimi.
— De unde o cunoașteți pe mama mea?
Alexandru se așeză în scaunul lui, iar masca de avocat dur căzu complet.
— Pentru că… pentru că am iubit-o. Și pentru că tu… ești fiica mea.
Cuvintele căzură ca un trăsnet.
— Nu… asta nu e posibil, spuse Andreea, ridicându-se brusc. Mama mi-a spus că tata a murit într-un accident.
— Nu a murit, spuse Alexandru, cu vocea frântă. A plecat. A făcut cea mai mare greșeală din viața lui.
Îi povesti atunci despre tinerețea lor într-un cartier simplu din Ploiești. Despre iubirea mare, despre sărăcie, despre ambiția lui oarbă. Despre cum plecase la București cu promisiunea că se va întoarce bogat și o va lua cu el.
— Dar n-am mai avut curajul, spuse el. Când am aflat că Elena e însărcinată, eram deja prins într-o lume din care nu mai știam cum să ies.
Lacrimile Andreei curgeau fără să le mai poată opri.
— Mama a muncit o viață întreagă, spuse ea printre sughițuri. A spălat scări, a vândut la tarabă, a renunțat la ea ca să am eu o șansă.
— Știu, spuse Alexandru. Am urmărit de la distanță. Am trimis bani, pe ascuns. Am plătit facultatea. Dar n-am avut curajul să apar.
— Și fotografia? întrebă ea.
— A fost făcută într-o zi în care v-am văzut în parc. Erai mică. Elena nu m-a observat. Am păstrat poza ca pe o pedeapsă și o speranță.
Andreea se apropie de birou și luă fotografia în mâini.
— Nu știu dacă pot să vă iert, spuse ea sincer. Dar știu un lucru. N-am ajuns aici întâmplător.
Alexandru încuviință din cap, cu lacrimi în ochi.
— Dacă vrei să pleci, te înțeleg.
Andreea respiră adânc.
— Nu plec. Am nevoie de acest job. Mama are nevoie de tratament, iar eu am nevoie de adevăr.
Se priviră în tăcere, pentru prima dată nu ca șef și subaltern, ci ca tată și fiică, legați de un trecut dureros și de o șansă nouă.
În ziua aceea, Andreea ieși din clădire diferită. Nu mai era doar o secretară. Era o femeie care își găsise rădăcinile.
Și, pentru prima dată după mulți ani, ambii simțeau că viitorul putea fi, în sfârșit, reparat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.