Profesorii au observat că un elev de 9 ani stropea zilnic pământul și ascundea ceva într-o groapă: toți au fost îngroziți când au aflat ce ascundea sub pământ.
Profesorii de la Școala Nr. 17 din Cluj urmăreau de câteva zile, cu o uimire crescândă, comportamentul ciudat al unui elev de clasa a III-a — un băiețel de 9 ani pe nume Luca. În fiecare zi, după terminarea orelor, mergea în curtea din spate a școlii, într-un colț unde rareori călca cineva.
Acolo, în același loc, Luca se punea în genunchi și începea să sape pământul — cu mâinile goale, fără să-i pese de murdăria de sub unghii sau de zgârieturi. Săpa cam zece minute, apoi punea cu grijă ceva în groapă, acoperea din nou și netezea pământul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. După care pleca.
La început, profesorii au crezut că băiatul doar se joacă. Copiii pot fi ciudați, mai ales la vârsta aceea. Dar Luca făcea totul cu o precizie aproape înfricoșătoare — zi de zi, la aceeași oră, în același loc, cu aceleași gesturi. Nu părea deloc o joacă.
Într-o zi, o învățătoare din ciclul primar n-a mai rezistat. După sunetul de final al cursurilor, l-a urmărit discret, ascunsă printre copaci. Băiatul, ca de obicei, s-a dus în colțul curții, s-a așezat, a săpat un mic mormoloc, a scos o pungă de plastic din rucsac și a pus-o în groapă. Apoi a acoperit cu grijă și a netezit pământul.
Învățătoarea nu s-a mai putut abține. A ieșit din ascunzătoare și l-a strigat:
— Luca… Ce faci tu aici?
Băiatul a tresărit. A tăcut câteva secunde, privind speriat spre ea, ca și cum ar fi fost prins asupra faptului. Apoi și-a plecat privirea și a spus încet… Ce a urmat a înspăimântat-o pe învățătoare.
— Nu vreau să o supăr pe mama… — a șoptit Luca, cu voce stinsă.
— Ce înseamnă asta, Luca? Ce pui acolo în pământ? — a întrebat învățătoarea, simțindu-și inima bătând nebunește.
— Acolo… îngrop resturile de mâncare pe care nu le mai mănânc, să nu le găsească mama în ghiozdan și să creadă că nu-mi place ce îmi gătește. Și… ud locul ca să nu miroasă urât.
Femeia a rămas mută. Apoi genunchii i-au cedat, iar lacrimile i-au umplut ochii. S-a aplecat și l-a luat pe Luca în brațe.
— Luca, dragul meu… dar de ce nu le arunci pur și simplu? Sau de ce nu îi spui mamei tale că nu îți mai este foame?
— Pentru că se supără. Muncește mult ca să aibă ce să-mi pună la pachet. Dacă vede că nu am mâncat, plânge.
În ziua aceea, învățătoarea l-a dus de mână până la poartă, i-a cumpărat o înghețată și au stat pe o bancă să povestească.
A doua zi, împreună cu directorul și cu o asociație locală, au organizat o mică surpriză pentru Luca și mama lui — au primit un pachet consistent cu alimente și rechizite, iar mama a fost invitată să participe la un program de sprijin pentru părinți.
De atunci, Luca nu a mai trebuit să îngroape nimic, iar în colțul acela al curții au plantat împreună o tufă de trandafiri. Când înfloresc, Luca vine mereu să le admire, cu un zâmbet larg, liniștit și fericit.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”