Citația era de la notar. Am citit-o de două ori, nevenindu-mi să cred. Se stabilea deschiderea oficială a testamentului. Prezența mea era obligatorie.
Am simțit un nod în stomac.
— De ce eu? am șoptit singură.
Nu mai vorbisem cu nimeni din familia lui. Pentru ei, dispărusem deja.
În ziua stabilită, m-am dus. Cu haine simple, curate, dar modeste. N-aveam chef de impresii. Voiam doar să se termine.
Când am intrat în birou, Cătălin era deja acolo. Elegant, sigur pe el, zâmbind.
— N-ai înțeles mesajul? m-a întrebat ironic. De ce ai venit?
— Am fost chemată —i-am răspuns calm.
Avocatul, un domn în vârstă, cu ochelari subțiri, a ridicat privirea.
— Doamna Andreea este trecută în testament. Prezența ei este necesară.
Zâmbetul lui Cătălin a crescut.
— Perfect. Atunci să începem. Sunt curios cât de generos a fost tata.
Avocatul a început să citească.
Casa din București — lui Cătălin.
Terenurile — lui Cătălin.
Conturile — lui Cătălin.
Cătălin stătea relaxat, aproape plictisit.
Știa deja. Știa că e câștigător. Apoi avocatul s-a oprit puțin.
Și a spus: — Există o clauză finală.
Cătălin s-a îndreptat în scaun.
— În cazul în care moștenitorul principal dovedește lipsă de respect, abandon sau neglijență față de mine în timpul bolii… întreaga avere se transferă persoanei care a avut grijă de mine până la final.
S-a făcut liniște.
Am simțit cum inima îmi bate în gât.
— Iar acea persoană —a continuat avocatul— este doamna Andreea.
Pământul parcă s-a mișcat sub mine.
— Ce?! a izbucnit Cătălin.
— Există dovezi, martori și înregistrări —a spus avocatul calm. Domnul Dumitru a prevăzut această situație.
Fața lui Cătălin s-a albit.
— Nu… nu e posibil… eu sunt fiul lui!
— Ați fost. Dar nu și sprijinul lui.
Eu nu puteam să vorbesc.
Nu pentru că nu voiam.
Ci pentru că, pentru prima dată după mult timp… nu mai trebuia să mă apăr.
Cătălin a început să strige, să amenințe, să lovească masa.
Dar nu mai conta. Tot ce crezuse că i se cuvine… dispăruse într-o secundă.
M-am ridicat încet. M-am uitat la el.
Nu mai vedeam bărbatul pe care îl iubisem. Doar un om mic, speriat.
— Știi ceva? i-am spus liniștită. Nu banii contează.
A râs amar.
— Serios?
— Da. Dar faptul că ai pierdut tot din cauza felului în care ești… asta contează.
Am ieșit din birou fără să mă mai uit înapoi. Afară, soarele strălucea.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai eram „soția cuiva”. Eram eu. Și, în sfârșit… viața mea începea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.