Venind la mormântul logodnicului ei, o orfană însărcinată a găsit un telefon ciudat și, după ce l-a pornit, și-a pierdut cunoștința…
Astăzi nu trebuia să meargă la facultate, ceea ce însemna o pauză binemeritată.
— Domnișoară! Domnișoară! Livia!
S-a oprit. O mașină mergea încet pe lângă ea.
— Mie îmi vorbiți?
În mașină stătea Andrei.
— Desigur, dumneavoastră. Urcați, vă duc eu.
Livia s-a încruntat.
— Poate că nu mergem în aceeași direcție?
El a râs.
— Vă asigur că asta nu e posibil.
Livia n-ar fi putut spune de ce a urcat în mașina unui necunoscut. Au mers prin oraș până spre prânz. Liviei nu-i era deloc somn, iar seara, când a deschis ochii și s-a uitat pe fereastră, a văzut imediat mașina cunoscută. Andrei dormea înăuntru, iar pe genunchi avea un buchet mare de flori. Din ziua aceea, aproape că nu s-au mai despărțit. După trei luni, Livia a rămas însărcinată.
— Ești tu fata cu care se întâlnea el?
— Da. — Livia s-a așezat. — Vă rog, ascultați-mă.
A început să plângă.
— Ce s-a întâmplat? — femeia a făcut un gest din mână. — O întâmplare absurdă.
Ajunsese deja acasă. Coborâse din mașină, iar niște derbedei au sărit pe el. Erau trei.
Livia stătea cu capul plecat.
Mintea îi era goală, dar simțea o durere apăsătoare în piept. În cele din urmă a reușit să ridice ochii.
— Știți unde e înmormântat?…
S-a așezat direct pe pământ.
— Salut, iubitul meu. Iată că ne-am întâlnit.
Livia a căzut neputincioasă în genunchi în fața mormântului și a izbucnit în plâns.
Nu știa cât timp a plâns.
S-a trezit vlăguită de atâtea lacrimi. Inima îi bătea repede din cauza frigului.
Livia s-a smucit și s-a uitat speriată în jur.
Pe pământ zăcea un telefon scump, elegant.
L-a luat în mână și a încremenit când a văzut ce era pe ecran…
Pe ecran apărea o fotografie cu ea și Andrei, zâmbind amândoi larg, în fața lacului din parc, unde îi plăcea să meargă. Era o poză pe care nu și-o amintea să fi făcut-o cineva. Sub imagine scria doar atât, într-un mesaj necitit:
„Să nu uiți niciodată cât de mult te-am iubit și cât de mult îmi doresc să fii fericită.”
A izbucnit din nou în lacrimi, dar acum erau lacrimi calde, pline de dor, nu doar de durere. A simțit parcă o mângâiere pe umăr, deși nu era nimeni lângă ea.
— Mulțumesc, Andrei… — a șoptit ea.
Au trecut luni, iar Livia a adus pe lume o fetiță sănătoasă. A botezat-o Andreea, în amintirea tatălui ei. În fiecare an mergeau amândouă la cimitir, cu un buchet mare de flori albe. Micuța îi povestea tatălui ei ce a făcut la grădiniță, iar Livia zâmbea prin lacrimi.
Viața a mers mai departe, dar cu altă lumină. Într-o zi, la florăria de unde cumpăra mereu buchete pentru Andrei, l-a întâlnit pe Mihai, un tânăr care rămăsese văduv și își creștea singur băiețelul. Nu a fost dragoste la prima vedere, dar a fost înțelegere, sprijin și încet-încet, un alt fel de iubire.
Peste câțiva ani, stăteau toți patru pe o pătură, la picnic, râzând, în timp ce copiii alergau prin iarba verde. Livia și-a dus mâna la piept, unde purta mereu un medalion cu poza ei și a lui Andrei.
— Sper că ești mândru de noi, dragul meu.
Vântul a adus atunci o adiere caldă, iar Livia a simțit că e răspunsul pe care îl aștepta. Și a zâmbit larg, știind că, în felul lor, cu toții erau împreună.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”